Sărbătoarea LIMBII ROMÂNE (I)

Să vorbim sau să scriem despre LIMBA ROMÂNĂ e o sarcină dificilă pentru că tema e amplă, dar constituie o onoare în cadrul sărbătorii ei. Limba este principalul mijloc de comunicare între oameni, este darul dat de Dumnezeu omului. „La început a fost cuvântul” – se spune în Scriptură. Prin cuvânt, prin vorbă, prin vorbire construim punți între minți și suflete. De la cuvânt, limba română și-a derivat verbul a cuvânta și, de la vorbă, a vorbi. Și limba noastră și-a definit statutul de timpuriu, situată în aria laterală a Imperiului Roman. Să nu uităm că există o atestare a limbii noastre încă din anul 587, de pe vremea împăratului Flavius Mauricius Tiberius (582-602) când au năvălit avarii în Imperiul Bizantin și când, în învălmășeala care s-a produs în oastea gata de luptă, de pe spatele unui catâr s-a răsturnat sarcina și un soldat a strigat stăpânului animalului „în limba țării”, după scrierile istoricului Theophylact (sec. VII), torna, torna, fratre! „De două secole – spunea marele savant Valeriu Papahagi (1906-1983) – se scriu articole și se comentează cele două sensuri: se răstoarnă samarul sau e un ordin de întoarcere (stânga-mprejur) dat de comandant.”
LIMBA este valoarea care ne definește ca om, căci suntem alcătuiți după chipul lui Dumnezeu, „suntem făptură cuvântătoare [înzestrată cu CUVÂNT]; având în noi, în mod ontologic [existențial], capacitatea limbajului, fără LOGOSUL DIVIN «nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut.» (Ioan 1,3)” (Cf. Theodor Damian, CERTITUDINEA nr.21/2018).
Voi cita un catren care e receptat de cei mai mulți dintre cititori/ascultători cu sensul lui umoristic:
Știm c-a fost întâi CUVÂNTUL –
Cel ce-n Univers fu cheia,
Da-n acel moment, Preasfântul
A premeditat femeia.

Nu negăm că, de-a lungul timpului, femeia e mai vorbăreață decât bărbatul (deși-s mulți bărbați care o-ntrec!), dar să nu uităm că „limba” a fost singura ei armă de apărare în fața pumnului bărbătesc. Dar nu această idee comunică acest catren, ci meritul femeii, al mamei, cea care a păstrat cuvântul (limba) și l-a transmis de la o generație la alta. Ea l-a învățat pe copil să vorbească, să cânte, să se închine, ea l-a învățat prima rugăciune, ea l-a dus de mână la biserică și l-a ridicat în brațe să sărute icoanele și să primească împărtășania de la Părintele, în fața altarului. Rolul femeii, al mamei e de importanță capitală în învățarea și transmiterea limbii, a tradițiilor. Și limba română definește identitatea noastră ca neam, ca popor, ca națiune și, pe fiecare-n parte, ca aparținător al acestei națiuni și al acestui stat. Limba română vine din veacuri și ne-a statornicit pe aceste meleaguri binecuvântate, din adâncul cărora ne veghează strămoșii. Oamenii sunt muritori, dar limba se păstrează în creațiile populare, în doine și legende, în cărți și monumente. „Catedrala Sfântului Neagoe Basarab [„cea din legendă și din realitate, zidită din sufletul Anei Meșterului Manole], trecută prin răstigniri și învieri (degradări și restaurări) e tot atât de măreață în somptuozitatea vârstei sale de cinci secole” (Cf. Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopului Argeșului și Muscelului, la ședința Academiei Române din 3 iulie 2017, dedicată împlinirii a 500 de ani de la sfințirea bisericii Mânăstirea Curtea de Argeș). Ea trăiește și va trăi în versuri, în piatră și în sufletul românilor.
Limba e și cea citită nu numai vorbită. Astfel, încă din primele scrieri, deci începând cu cronicarii, aflăm că „nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților” (Miron Costin). Or, cine ar mai citi azi dacă n-ar fi oamenii de cultură, cercetătorii, cei care adastă pe paginile scrise pentru a da la iveală concluzii citate și a trage altele noi.
Limba se vorbește, se citește, se gândește și se cântă și se tace. Cât de frumos spune Gheorghe Sion (1822-1892):

Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Alta mai armonioasă
Ca ea nu găsim

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Necesitatea de a o cultiva se impune de la sine, iar concluzia este înălțătoare:

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țarna ce călcăm?

Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește
Pentru Dumnezeu!

Poate nu numai datorită sufletului său care cuprinde cerul și pământul, dealul-valea, izvorul și marea, apropierea și depărtarea și altele, ci și structurii muzicale a limbii noastre, românul își topește dorul în doină, iar, în vremuri mai apropiate de noi, în romanță – sora orășenească a doinei. Florica Dimitrescu – marea Profesoară de Limbă română contemporană – sublinia într-o lucrare a sa că „LIMBA ROMÂNĂ este una dintre cele mai plăcute la audiție, deci una dintre limbile muzicale, alături de italiană, neogreacă și sârbo-croată – datorită numărului mare de vocale, dar și a consoanelor sonore. E cunoscută propoziția, scurtă, e drept, în care se folosesc numai vocale – Oaia aia e a ei. Nu cred că greșim dacă afirmăm că, uneori, cântecul se naște singur tocmai datorită muzicalității acestei limbi. Și romanța – să nu uităm că există și romanțe populare (fără autor – poet sau compozitor) – curge singură pe versurile marilor poeți și, de aici, în inimile ascultătorilor. Un lucru puțin cunoscut e faptul că Nicolae Ceaușescu a fost mare iubitor de romanțe – îi plăcea îndeosebi „A venit aseară mama” pe versuri de Vasile Militaru. Acesta fusese întemnițat ca legionar, dar a fost reabilitat în 1984când a apărut discul lui Gh. Sărac cu această romanță. A fost reînhumat la Cimitirul Bellu și, în prezența văduvei – actrița Teli Barbu Militaru, pe marginea gropii, având drept martori păsările, florile și cerul, interpretul a cântat romanța în întregime.

Elis Râpeanu / UZPR

(Expunere la Biblioteca „N. Iorga” – Ploiești, 2018

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.