Sărbătoarea LIMBII ROMÂNE (III)

Limba română a fost studiată și chiar învățată de la renumiți savanți romaniști, precum Hervás y Panduro din Spania (la începutul secolului al XIX-lea, Bartolomeu Kopitar (1780-1844), Auguste-Émil Picot care a stat un timp la București, iar între 1869-1872, a fost viceconsul la Franței la Timișoara (a învățat românește și, întors în Franța, a introdus studiul limbii române, ca limbă romanică, la École des langues orientales din Franța), Mario Roques (1875-1961) care a adus româna la Sorbona, Ramon Menéndez Pidal (1869-1968), Gustav Weigand (1860-1930) care a alcătuit, în 1910, primul Atlas al teritoriului daco-român și, cu ajutorul statului român, a organizat la Leipzig, Institutul pentru Limba română (1894-1919), Mario Ruffini (1896-1980), Johann Thunmann, profesor la Universitatea din Halle, care afirmă că Aromânii se numesc ei înșiși români, renumita profesoară Rosa del Conte care a predat la Universitatea din București și care, reîntoarsă la Roma, mi-a confirmat, cu propriul scris, că a primit de la mine, Gramatica Limbii române pentru studenții străini.
Nu putem încheia aceste referiri privind limba română în lume, fără a preciza un eveniment semnificativ privind atașamentul față de limba noastră. De multe ori s-a specificat faptul că primul curs de limba română în străinătate a fost înființat la Petersburg în 1839, or, prima Școală Românească a fost înființată la Pesta, în 1808, cu studenți, în mare parte, macedo-români (aromâni), condusă de Constantin Daicoviciu-Loga. După anul I absolvenții țineau un discurs în română, germană și maghiară în fața autorităților austro-ungare. În studiul Doamnei Maria Bérenyi, de la Budapesta, Școala Românească de la Pesta ocupă un loc de seamă.
Este, deci, de datoria noastră, a românilor de azi să tratăm cu gratitudine limba ce ni s-a dat pentru că limba este elementul identitar esențial – atât pe plan individual, cât și la nivel de grup, de neam, de popor. E un dar comun oferit celor din același neam/popor/țară. „Cu alte cuvinte, așa cum capacitatea personală de exprimare face parte intrinsecă din identitatea cuiva, la fel, trecând pe alt plan, limba neamului tău este unu dintre cele mai puternice elemente identitare, atât la nivel de grup, cât și la nivel personal” (Theodor Damian).
Dintre cei de dincolo de Prut și din Nordul Bucovinei sfârtecate, personalități ale culturii care slujesc neamul și limba română, să nu-i uităm pe Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Vasile Tărâțeanu și alți savanți, membri ai Academiei Române, scriitori precum Gr. Vieru, dar și epigramiști ca Petru Cărare, Efim Tarlapan (cel care spunea Chișinău și București – /Două state românești – /Ar fi foarte fericite /De-ar fi statele unite), Ion Diviza, Gh. Bâlici, interpreți precum nemuritorii Doina și Ion Aldea Teodorovici (despre care am scris rondelul „Plâns de crizanteme”, apărut în ziarul LIBERTATEA, de luni 2/3 noiembrie 1992, din care citez „Destinul v-a-ngropat în crizanteme, /Mereu la braț în cântece și-n viață, /Trecut-ați Prutul și-ați ajuns în față /Mutându-vă-n legendă prea devreme”).
Savantul Mihai Cimpoi, academicianul, eminescologul, iubitorul de neam și de Țară, sub președinția căruia unii din scriitorii din Țara Mamă au fost primiți ca membri de onoare ai Uniunii Scriitorilor din Moldova, printre care se numără și cea care vă vorbește, consideră că un scriitor adevărat e întemeietor de limbă, nu de stat și se referă la trei scriitori care și-au lăsat talentul abia înflorit urmașilor la 20 și ceva de ani: Vasile Cârlova (1810-1831) care, după cum zice Nichita Stănescu a lăsat cinci flori (cinci poezii) și un miliard de absențe, Nicolae Labiș (1935-1956) și Lermontov (1814-1841). Cârlova este ofițerul poet, despre care Eminescu scrie în „Epigonii”: „L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă”
Dar cât de frumos spune Alexei Mateevici (1888-1917) care a închinat un imn limbii române, devenit azi imnul de stat al R. Moldova:

Limba noastră-i o comoară…
Limba noastră-i foc ce arde…
Limba noastră-i numai cântec…
Limba noastră-i graiul pâinii…
Limba noastră-i frunză verde…
Limba noastră-i vechi izvoade…
Limba noastră îi aleasă…
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii…

Grigore Vieru (1935-2009) devenit un simbol al neamului românesc, al poeziei cu suflet, al limbii noastre strămoșești, îmi scria drept dedicație, pe o carte dăruită la Chișinău pe 31 aug. 2001, „Elis, Elis, vise-albastre/Ele-s, ele-s și-ale noastre”. E cel care a scris poezia ÎN LIMBA TA, din care se desprinde ideea că gândim, vorbim și tăcem în limba noastră:

În aceeași limbă
Toată lumea plânge
În aceeași limbă râde un pământ
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi
iar bucuria
s-o preschimbi în cânt

În limba ta
ți-e dor de mama
Și vinul e mai vin
Și prânzul e mai prânz
Și doar în limba ta
Poți râde singur
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde
Când nu poți mângâia
Și nici cânta
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în față
Tu taci atunce
Tot în limba ta.

Ideea conform căreia fiecare vorbim, dar și tăcem în limba noastră, e întâlnită și la Lucian Blaga:

Limba nu e vorba ce o faci,
Singura limbă, limba ta deplină
Stăpână peste taine și lumină,
E-aceea-n care știi să taci.

Gr. Vieru care a cântat Țara, neamul, casa părintească, mama, a cunoscut și acest oraș căruia îi aduce omagiul său, adresându-se, în 1992, 31 martie, cititorilor ziarului PRAHOVA, scriind cu mâna lui „Cititorilor cotidianului Prahova – am îndrăgit aceste minunate locuri din cauza marelui Nichita. Sunt fericit că mă numesc român și am o Țară atât de minunată. Să ne ajute Dumnezeu”.
Pentru că am amintit de acest mare poet ploieștean (e vorba de Nichita Stănescu), să amintim cuvintele lui izvorâte din inimă: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. /…/ Noi, de fapt, avem două părți coincidente, o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră! Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este patrie. Limba română este patria mea.” Ideea aceasta a spus-o și Emil Cioran: „Nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă și nimic altceva” („Mărturisiri și Anateme”, 1987).
Alături de textul scris de mâna proprie în ziarul PRAHOVA, Gr. Vieru publică atât de impresionanta poezie

Nu am moarte cu tine nimic,
Nici măcar nu te urăsc
…..
Nu frică, nu teamă
Milă de tine mi-i
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Și, atât slovele scrise de mâna proprie, cât și poezia, poartă drept titlu: „Nu harul meu, ci lacrima mea e mare…”
Voievodul limbii române – Mihai Eminescu – cel care i-a dat strălucirea versului său și adâncimea scrierilor lui filozofice recomanda instruirea în școală în limba română – „în limba mea și NUMAI (subl. în text) în limba mea nu și în limba mea. Gimnaziile de stat din Transilvania ar trebui să fie române. /…/ Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiții, fără patrie hotărâtă, fără naționalitate hotărâtă care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simțul său istoric, simțul de dezvoltare continuă și organică, /…/ cu orânduielele sale bune și drepte, cu limba lui spornică și bogată, cu moștenirea intelectuală și socială întemeiată pe o mare epocă istorică și pe-o dezvoltare normală și sănătoasă.” („Să facem un Congres”, FEDERAȚIUNEA, aprilie 1870)
„Cine cunoaște în mod cât de cât elementar [firesc], ce va să zică limba, /…/ acela va înțelege că a sili pe un popor să învețe [în] altă limbă înseamnă a-l face intelectual inept, deci și economic, și politic inept.” (TIMPUL, 22 oct. 1881) „Nu voim să trăim într-un stat poliglot unde așa-numita patrie e deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune și iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naționalitatea lui românească.” (TIMPUL, 31 iulie 1880).
„Noi nu suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră.” (Mss. 1362; OPERE, vol. XV, p.98)
Contribuția lui Eminescu la cultura, la evoluția limbii române literare (în sensul restrâns și în sensul larg) impune un studiu exhaustiv, dar pentru că ne-am referit la acest nume sfânt, nu pot să nu-mi exprim îngrijorarea, durerea, chiar indignarea față de atitudinea unora față de omul Eminescu (pentru că e mai ușor să ataci omul decât creația lui), care i-au pus în frunte acea cunună de spini, tratată de mulți cu indiferență și perpetuată, de la o generația la alta, de sifilitic, nebun și minte întunecată. Dar, pentru că nimic nu e întâmplător, un român pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu o voce atât de potrivită pentru romanțe – Gh. Sărac și-a asumat sarcina de a-l izbăvi de acest stigmat. Mă bucur că între mine și acest Gh. Sărac e o prietenie frățească și că i-am fost și îi sunt alături, ca o soră de suflet, în această strădanie.
N-aș vrea să abuzez de răbdarea dumneavoastră, dar nu pot să nu vă aduc la cunoștință că, în cursul lunii octombrie a acestui an, Înalta Curte de Casație și Justiție va da hotărârea așteptată de iubitorii de neam, de limbă, deci și de Eminescu, cu privire la procesul pe care Gh. Sărac l-a pornit, încă din 2014, pentru abolirea acestor stigmate; e necesar să precizăm că au fost aduse dovezi numai de natură istorico-medicală fără să extindă argumentația pe planuri colaterale și fără învinuiri. Cred că strădania sa, ca și a altora, precum neurologul de talie mondială Ovidiu Vuia și Dr. Valeriu Lupu (care a publicat o carte întreagă cu studii privind diagnosticele medicale despre suferința lui Eminescu, și anume afecțiune bipolară,maniaco-depresiv, nu sifilis sau nebunie) constituie una din faptele mărețe în Anul Centenarului Marii Uniri. E momentul adevărului când și Înalta Curte de Casație și Justiție, împreună cu noi toți românii, va dovedi că-l merităm pe Eminescu, pe acest Mihai care se unește la rădăcina neamului, cu alt Mihai – marele Mihai Viteazul:

Zodii sfinte înălțară
Aștrii-acestor doi Mihai:
Unu-ntregitor de Țară,
Altu-ntregitor de grai.

Azi, când Țara se întinde ca o catedrală cu două lacrimi pe catapeteasmă – Basarabia întreagă și Bucovina de Nord, acolo sus, lucește și lacrima lui Gr. Vieru, topită în lacrima lui Mihai Eminescu.
E mare lacrima oricărui român – care se simte român – aflat în teritoriile rupte din trupul Țării, astfel încât, astăzi,

Românul cu românu-i frate,
Dar vremurile sunt haine,
Trăind în state separate,
Românul e vecin cu sine.

La Centenarul Marii Uniri, care înseamnă un nou răsărit și pentru LIMBA ROMÂNĂ, ne gândim, cu evlavie la cei care, cu sacrificiu, au adunat Țara la un loc. Începutul a fost făcut la Chișinău, unde s-a deplasat Prim-Ministrul Marghiloman, astfel încât azi putem spune

Marghiloman, trimis solie,
Semnă Unirea mult visată;
Ce bine-ar fi ca azi să-nvie
S-o mai semneze înc-o dată!

În cinstea Centenarului Marii Uniri, vă recit

Rugăciunea Timpului

Întoarce-Ți, Doamne, fața înspre Țară
Și-ajută-ne să ne-adunăm acasă
Să nu mai fim românii de afară
Împinși, ca sluga, la un colț de masă!

Fă, Doamne,-n clipa asta, o minune –
Presară pe hotare busuioc,
Azi Timpul stă-n genunchi, la rugăciune,
Adună, Doamne, Țara la un loc!

Când peste Prut mai viscolesc siberii,
Lumina graiului ne dă căldură,
Ne apără hotarul de imperii,
La răsărit de Țară e armură

Credința-stâlp ne sprijină pridvorul,
Din inimi și din flori clădim altare,
Un drum de lacrimi străjuiește dorul,
Ne vindecă de-atâta depărtare!

Fă, Doamne,-n clipa asta, o minune,
Presară pe hotare busuioc!
Azi timpul stă-n genunchi, la rugăciune,
Adună, Doamne, Țara la un loc!

Elis Râpeanu/ UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.