La doar 67 de ani, actorul botezat cu nume de sfânt, care întruchipase peste 100 de personaje, impresionându-și admiratorii cu puternica-i personalitate, se stingea departe de Gruiu, pământul lui românesc, chiar de Ziua Crucii pe care și-o făcea de fiecare dată în intimitate, când își ridica ochii spre cer.
Vibrație.
Rigoare.
Finețe și tensiune într-o armonie perfectă.
Trup grăitor și fascinație.
Ștefan Iordache arzând…
Actorul care își împuternicea eroul în scenă, venind la teatru cu trei ore înainte de spectacol pentru a-și intra în rol.
Actorul și magnetismul său.
Poate explicația neputinței spectatorilor de a părăsi sala la căderea cortinei…
Cum să te împotrivești să-l păstrezi în amintire pe cel care la doar 22 de ani intra în pielea unui veritabil actor și, timp de câteva decenii, avea să-l facă pe semenul său dependent de teatru și de cinema?!
L-ai putea uita vreodată pe actorul înzestrat cu o forță de nestăvilit pe scenă?! L-ai putea ignora pe cel care încă din studenție risipea printre colegi energii nebănuite?!
Regizorii de teatru și de film i-au pus pe umeri roluri grele pe care le-a purtat cu dăruire și cu o incredibilă forță.
Ștefan Iordache a transferat pe scenă profunzimile fiecăruia dintre personajele sale…
Cronicile erau toate în favoarea lui. Chiar și presa internațională rămânea mută la vitalitatea actorului român care numea noroc ajutorul primit de la Cel de Sus. […]
Annie Muscă
Ştefan Iordache – lecţia despre simplitate şi firesc
Pe la mijlocul anilor ’90, atunci când lucram la Antena Bucureştilor (azi Radio Bucureşti), aveam o emisiune de două ore la care invitam cu precădere artişti, pentru că erau, sunt şi vor mai fi „modele şi eroi”. Împreună cu regretata mea prietenă, Viorica Ghiţă Teodorescu, am plănuit ca la început de februarie să-l invităm pe Ştefan Iordache, ceea ce s-a şi întâmplat, venind la emisiune pe 4 februarie.
Mă pregătisem cu zeci de întrebări, cu fragmente din piesele în care jucase la Teatrul Radiofonic şi cu muzica pe care aflasem că o iubea. Ştefan Iordache a venit cu o oră mai devreme, era îmbrăcat într- un pulover bleu, era destul de tăcut, s-a aşezat pe un scaun, i-am spus, în mare, ce am ales şi am vrut să-i dau şi întrebările să se uite peste ele, că timp aveam suficient. Mi-a spus că nu vrea să se gândească la întrebări, fiindcă sunt convinsă de asta, Ştefan Iordache avea răspuns la toate. Emisiunea era în direct şi publicul putea să pună întrebări, să discute cu invitatul, numai dacă se dorea acest lucru. Ştefan Iordache a fost de acord să vorbească cu oamenii, ştia că este iubit de public şi acest gest de a vorbi cu ei era omagiul său adus celor care-l aplaudau cu admiraţie. Am început emisiunea, dar când ascultătorii s-au convins că e chiar Ştefan Iordache în studio, au început telefoanele să sune. A sunat atât de multă lume că aş fi avut nevoie de zece ore de emisie şi nu de două! Era fericit să vorbească cu oamenii, aşa că eu am rărit seria întrebărilor, ascultându-l cum conversează cu fiecare om în parte, de parcă se cunoşteau de când lumea. Cei din Rahova erau ”comahalagiii” săi, cuvânt spus cu atâta tandreţe, că aproape îţi dădeau lacrimile. La un moment dat, cineva l-a întrebat dacă a dansat de ziua lui, atunci s-a ridicat, m-a invitat la dans şi am făcut câţiva paşi împreună, atât cât ne permitea studioul. La final a întrebat – era bucuros – dacă a fost bine. I-am zâmbit, nu i-am răspuns, pentru că ştia răspunsul. Ei, Doamne, a fost o sărbătoare şi pentru mine, dar şi pentru publicul care-l adora, am spus-o şi atunci şi o repet şi acum, după atâţia ani.
Continuarea pe Leviathan.ro