Mediatizarea furiei sociale, „sita” jurnalismului echidistant

Atunci când jurnaliștii transmit despre mișcările sociale care implică mânie populară intervine „sita” care îi cerne pe cei echidistanți de cei partizani. Într-o lume fragmentată și polarizată, acesta este un demers tot mai dificil.

Mânia populară, numită și revoltă socială, este, până la urmă, o emoție, dar are o componentă politică certă. La un capăt există furia legitimă, care stă la baza schimbării sociale. În același spectru se găsește, de altfel, furia uneori distrugătoare care acționează ca o flacără a renașterii unei epoci. La celălalt capăt există, însă, mânia irațională, care distruge din răzbunare, de dragul de a demola. Dar de fapt, protestatarii, oriunde s-ar afla, pot fi simultan mânioși și raționali, pașnici și cu un motiv întemeiat de a se revolta.
Felul în care jurnalismul transmite acest tip de episoade are, la rându-i, mai multe fețe. În condițiile în care mânia socială este un barometru al felului în care se simte publicul în general vizavi de o măsură politică ce îl vizează, discursul despre proteste este, în final, teoretizarea mâniei mediatizate.* Așadar, mânia este de regulă mediatizată ca o emoție politică. Prin felul în care este transmisă publicului se poate considera că există unele clișee care, împreună, alcătuiesc o tipologie. Jurnaliștii sunt chemați să vadă obiectiv rolul central al gamei extinse de emoții – de la furie la compasiune – în discursul public. De exemplu, reportajele care transmit despre calamități pot fi personalizate într-o manieră din care să reiasă faptul că jurnalistul empatizează cu toți cei care îl urmăresc, nu doar cu victimele. Acest tip de jurnalism poate genera efecte pozitive, cum ar fi mobilizarea pentru colectarea de ajutoare. Pe de altă parte, atunci când un reporter transmite despre proteste care au o componentă politică, lucrurile se complică. Emoția de la fața locului se poate transmite, se poate „traduce”, se poate explica sau se poate ca reporterul chiar să fie în consens personal cu protestatarii, ceea ce îl face un vehicul pentru cauza lor. Pe lângă motivele concrete ale protestului, jurnaliștii sunt chemați să utilizeze mijloacele specifice profesiei pentru a face audiența să se orienteze corect în context, să distingă între diferitele tipuri de mânie, separându-le pe cele legitime de cele iraționale.
Când un jurnalist transmite despre furia unor protestatari, el nu reprezintă emoția individului, ci reflectă interpretarea sa vizavi de comportamentul actorilor implicați în episodul de revoltă. În acest fel, jurnalistul este mai mult decât un vehicul de transport al informației cu încărcătură emoțională; el facilitează împărtășirea unor căi de a se discuta public despre emoțiile tuturor vizavi de o temă sau alta. De aici și implicațiile ideologice ale felului în care interpretarea jurnalistică abordează mânia socială. Iar în această ecuație complicată intră cauzele privilegiate de publicația respectivă în funcție de anumite interese, orientarea ideologică a publicațiilor pentru care lucrează reporterul etc. De exemplu, ziarele de dreapta vor fi mult mai interesate să transmită favorabil despre migrația din Europa, în timp ce publicațiile de stânga vor pune accentul pe simpatia față de protestele antiausteritate din Grecia.
În aceste condiții, mediatizarea mâniei sociale reflectă pe deplin dacă un jurnalist sau o publicație sunt sau nu echidistante, pentru că despre imparțialitate tot mai rar poate fi vorba într-o lume mass-media tot mai polarizată și mai partizană.

O. Z.

(Revista UZP NR.11)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.