Pornind de la o fotografie / Acad. Gheorghe Păun

Este vorba despre o fotografie primită cu ceva timp în urmă de la domnul academician Ioan-Iovitz Popescu, reprodusă la pagina 15 a revistei, din care ne privesc sever, cum altfel?!, mai mulţi profesori ai Universităţii din Cernăuţi, din anii 1923-1924, doi dintre aceştia, profesori şi la Bucureşti. De fapt, fotografia nu a făcut decât să-mi reamintească o observaţie mai veche: în vremea interbelică, profesorii universitari, marii profesori şi oameni de ştiinţă cu poza în dicţionare, obişnuiau parcă să-şi schimbe locul de muncă şi de trai, la mare distanţă, între Bucureşti şi Cluj, Iaşi, Timişoara, de pildă. E adevărat, şi în ultimele decenii există asemenea „osmoze”, dar între universităţi mai apropiate, între Bucureşti şi Piteşti, Craiova, Târgovişte.
Fotografia menţionată aduce însă două nuanţe în plus la observaţia dinainte: adaugă Cernăuţii la destinaţiile frecventate şi se referă la perioada imediat următoare Reîntregirii. Era vremea când se lucra, conştient şi cu responsabilitate, la consolidarea României Mari. După Unire, se lucra la unificare (ca exemplu ilustrativ, revedeţi articolele din revistă ale profesorului Mircea Duţu, despre unificarea legislativă). Chemaseră la aceasta „vocile” influente ale momentului, printre ei, Nicolae Iorga, Constantin Stere, Brătienii, Familia Regală, Regele şi Regina deopotrivă – începuse, gest simbolic, dar semnificativ, ridicarea sutelor de monumente ale eroilor căzuţi în Marele Război. După fundamentalul Proiect de Ţară al Reîntregirii, urma un proiect-ecou, reconstruirea ţării, ridicarea economică, în condiţiile nou apărute (suprafaţa şi populaţia mult crescute, reforma agrară, emulaţia internă – să ne amintim, unul dintre sloganurile epocii era: să facem „o Românie frumoasă şi mândră, ca soarele sfânt de pe cer”).
În acest context, universităţile din provinciile revenite acasă, acolo unde existau, pe de o parte, deveneau „accesibile” profesorilor din Regat, pe de alta, se cereau integrate, românizate dacă era cazul. Nu ştiu care au fost explicit şi oficial măsurile în această direcţie luate de Ministerul Educaţiei, sau cum se va fi numit el la vremea aceea, dar este vizibil că şi în acest domeniu a existat o viziune, s-au derulat eforturi bine planificate. Acest lucru ar explica o altă observaţie interesantă, care rezultă dintr-o statistică simplă – şi lacunară, pentru că îi priveşte numai pe matematicienii membri ai Academiei Române: imediat după Reîntregire, multe nume sonore ale matematicii româneşti s-au mutat de la Bucureşti la Cluj, Timişoara, Cernăuţi – mult mai multe decât fac astăzi acest lucru. Evident, au fost şi deplasări în sensul invers.
Iată datele concrete, obţinute după o răsfoire rapidă a Dicţionarului membrilor Academiei Române, 1866-2010, de Dorina N. Rusu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010): Theodor Angheluţă (1882-1964; Bucureşti, Cluj – din 1923), Caius Iacob (1912-1992; Timişoara, Cluj, Bucureşti), Traian Lalescu (1882-1929; Bucureşti, Timişoara – din 1920), Octav Mayer (1895-1966; Cernăuţi – 1928-1929, Iaşi), Grigore C. Moisil (1906-1973; Iaşi, Bucureşti), Alexandru Myller (1879-1965; Bucureşti, Iaşi), Miron Nicolescu (1903-1975; Cernăuţi – 1928-1940, Bucureşti), Dimitrie Pompeiu (1873-1954; Iaşi, Bucureşti), Constantin C. Popovici (1878-1956; Iaşi, Bucureşti), Tiberiu Popovici (1906-1975; Cluj, Cernăuţi – 1936-1942, Iaşi, Cluj), Simion Sanielevici (1870-1963; Bucureşti, Iaşi), Petre Sergescu (1893-1954; Cluj, Bucureşti, Paris – din 1946), Simion Stoilow (1887-1961; Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi – 1923-1939, Bucureşti), Gheorghe Ţiţeica (1873-1939; Bucureşti), Victor Vâlcovici (1881-1970; Iaşi, Timişoara – 1921-1930, Bucureşti), Gheorghe Vrănceanu (1900-1979; Cernăuţi – 1929-1939, Bucureşti).
Multe detalii ar merita subliniate: Traian Lalescu a înfiinţat Politehnica din Timişoara şi a fost primul ei rector, pe Gheorghe Ţiţeica l-am trecut în listă pentru că, din 1919, „a contribuit la organizarea Universităţii române din Cluj”, iar pe Dimitrie Pompeiu pentru că „a organizat Seminarul de Matematică al Universităţii din Cluj, în cadrul căruia a ţinut prelegeri, 1919-1940” (M.N. Rusu, op. cit.), Simion Stoilow a petrecut 16 ani la Cernăuţi, Miron Nicolescu a mers la Cernăuţi imediat după doctoratul obţinut la Sorbona, Paris, şi încă altele.
Nu insist asupra amănuntelor biografice, subliniez însă că, în urmă cu aproape o sută de ani, parcă oamenii (profesorii universitari) erau mai mobili ca acum… Să fi fost vorba atunci de atmosfera generală, de impulsul-efortul de a face harta cât mai trainică, prin „transhumanţă cultural-ştiinţifică” (de aşa ceva este nevoie totdeauna, chiar şi astăzi, în ciuda „comunicării digitale”, deci, impersonale), să fie vorba acum de o sechelă a „continuităţii la locul de muncă”, unul dintre criteriile cadriste ale deceniilor postbelice, sau de faptul că azi, dacă e vorba de plecat, se pleacă peste mări, ţări şi oceane? (Apropo: bate vânt de revenire – dar, des-pre asta, altădată.) Probabil şi una, şi alta. Iar ilustrarea prin matematicienii academicieni mi-a fost doar mai la îndemână, este sigur că poate fi extinsă la toate domeniile.
Avem mereu de învăţat de la înaintaşi, de la vremurile trecute. Cu atât mai mult cu cât mereu este nevoie să facem harta cât mai trainică…

Revista Curtea de la Argeş, Nr. 10(95), Octombrie 2018

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.