default-logo

CĂUTAREA PROPRIEI IDENTITĂŢI PRIN IUBIRE

Se poate afirma fără teama de a greşi prea mult că una din temele majore ale poeziei dintotdeauna – poate chiar cea mai importantă! – A fost tema iubirii. Nu iubirea dintre fermecătoarea Elena, soţia lui Menelau, şi Paris troianul, un fel de play-boy al antichităţii, a declanşat războiul zugrăvit de Homer în „Iliada”? Nu iubirea pentru o „doamnă brună” l-a făcut pe Shakespeare să scrie cele mai frumoase sonete ale sale? Şi nu tot dragostea l-a determinat pe Petrarca s-o ducă-n eternitate, prin poezie, pe femeia de care s-a îndrăgostit, Laura? Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit.
Dar iubirea nu e numai răsfrângerea sentimentelor noastre asupra „Celuilalt”, ci şi o cale de a ne descoperi propriul eu, propria noastră identitate. În fond, Hyperion din capodopera lui Eminescu nu-şi relevă originea cosmică, nu se simte „nemuritor şi rece” decât după ce se îndrăgosteşte de o pământeancă. Asemenea undelor radar, sentimentele Luceafărului nu se întorc la el ca revelaţie a adevărului decât după ce s-au „lovit” de fiinţa iubită.
Mi-a trecut prin minte această ultimă consideraţie lecturând poezia şi eseurile Vioricăi Nicolescu, toate având drept filon principal căutarea de sine prin iubire. De altfel, cartea – original ilustrată! – Se intitulează „Cine sunt eu?” şi parcurgerea ei ne dezvăluie un drum dificil, dar de mare sinceritate spre propria interioritate. Şi aş începe această sumară analiză citând un pasaj din micro-eseurile autoarei: „Cunoaşterea sinelui devine un agregat de imagini recognoscibile care ne dau sentimentul că ne cunoaştem pe noi înşine. Ne identificăm cu ceea ce ni se spune despre noi şi astfel, într-o anumită măsură, întrebarea „Cine sunt eu?” devine absurdă. Nu e oare ceva care vorbeşte de la sine?. În trecut, mă întrebam adesea ce anume ar fi trebuit să învăţ despre mine. Ştiam mai multe decât mi-aş fi dorit, lucruri pe care nu le-aş fi dezvăluit nimănui, lucruri pe care îmi doream să le ascund. Mă întrebam într-un mod naiv, necunoscând faptul că ceea ce ştiam despre mine erau doar ochii tatei, părul bunicii, într-un cuvânt ideile celorlalţi despre cine sunt şi cine ar trebui să fiu”. Am dat acest fragment în proză pentru a sublinia unitatea specifică a universului epico-liric al autoarei, fiindcă poezia ei nu este decât un pandant în versuri al acestor frământări de-o viaţă. Iată de pildă, în acest sens, un tulburător poem, „Şi-am dorit să mă rup ca o ciutură”: „Şi-am dorit să mă rup ca o ciutură, /Peste fântâna gândurilor-n două, /Jumătatea să fie partea cu ură, /Jumătate, dorinţa cea nouă. /Mi-am scos inima şi-am pus-o pe masă, /Să se inunde cu-a lunii tulburătoare undă, /Din adâncul ei, adâncit de durere, răul să iasă… /Şi să rămână doar dragostea, caldă, fecundă”. Există apoi în acest volum splendide poeme de dragoste, ca o dovadă a faptului că fericirea nu poate veni din pură singurătate, ci ea poate fi regăsită în doi, ca în poemul „În noaptea cu lună”: „Noi ne-am hrănit cu. Lumina, /Şi-am învăţat apoi să fi fluturi, /În noaptea cu lună plină, /Deşteptând depărtarea în două arcuri de cer, Adunând în frântura dintre două săruturi, /Minunea clipei şi nesecatul ei mister”:
Se va regăsi în cele din urmă pe sine scriitoarea? Las cititorilor să descopere la capătul lecturii acest lucru. Tot ce pot să spun eu e că în peisajul atât de variat al poeziei româneşti contemporane, Viorica Nicolescu face o figură cu totul aparte.

Ioan Groşan

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.