IRINA COJAR: „AM AJUNS ÎN MOMENTUL ÎN CARE ȘTIU SĂ ALEG, ȘTIU CE ÎMI DORESC”

Am văzut-o în cea mai recentă premieră a Naționalului – „Două pe față, două pe dos” și m-a revoltat purtarea personajului său, Liz, de care mi-a fost și lehamite și milă și pe care am și invidiat-o puțin pentru că se aruncă în pasiuni fără a avea teamă de repercusiuni. La aplauzele din final, m-am gândit că ea, Irina Cojar, nu-i seamănă. Poate, doar, la câteva elemente – frumoasă e și umblă și pe tocuri! Așa că am invitat-o la o Mare Întâlnire pusă pe hârtie virtuală în acest interviu. Și da, ea, Irina, e parcă teleportată din vremurile în care respectul te lipea de zid atunci când trecea un maestru al scenei, iar lumea venea frumos îmbrăcată la teatru. Irina Cojar este ecoul puternic al unui nume al cărei poveste continuă să o scrie frumos ea, cu răbdare!
– În copilărie îți doreai să te faci aviatoare. Ți-ai dorit să pilotezi avioane… De ce?
E o poveste interesantă… pentru că Ion Cojar nu a fost bunicul meu… natural. Când m-am născut eu, bunica mea deja era căsătorită cu el. Eu l-am considerat întotdeauna bunicul meu! Dar bunicul meu natural, tatăl tatălui meu, a fost aviator. Și de aici a pornit ideea mea. Îmi și place foarte mult să călătoresc cu avionul! De câte ori merg cu avionul, mă gândesc la bunicul meu, deși nu l-am cunoscut pentru că a murit când tatăl meu avea 17 ani. Bunicul pe care l-am cunoscut și pe care l-am iubit enorm a fost Ion Cojar. Apoi am vrut să fiu regizoare, ca bunicul Cojar, dar el mi-a spus: „Nu, este o meserie pentru bărbați!”.

– De ce „o meserie pentru bărbați”?
Pentru că el considera că trebuie să ai foarte multă forță ca să stăpânești niște actori așa cum erau maeștrii Dinică, Beligan… Trebuia să ai o forță fantastică. Eu am crescut în teatru. Bunica mea, actriță, mă lua cu ea la teatru. Eu aici, în Teatrul Național din bucurești, am crescut. E casa mea, practic. Bunica mea juca în „Gaițele” – Lena. S-a făcut și film, după spectacol. Eu stăteam cu sufleurul, la arlechin.

– Cum erai, în copilărie?
Am fost un copil foarte năstrușnic. Îmi plăcea foarte mult să stau prin pomi, nu-mi plăcea să port fuste. Genunchii mei sunt plini de cicatrici. Mama mă certa întotdeauna și-mi spunea: „Cum o să porți tu fustă, când o să fii domnișoară?”. Mă urcam până în vârful plopilor de la școală, mă jucam cu cornete, am fost băiețoasă.
– Prima amintire din teatru?
Prima amintire este cu holurile Teatrului Național. Mă jucam. Băiatul doamnei Ileana Stana Ionescu era mai mare decât mine. El mergea cu patine cu rotile și eu alergam după el pe holul de la cabinele de la Sala Mare.

„AM FOST FERICITĂ CĂ M-AM NĂSCUT ÎNTR-O ASEMENEA FAMILIE”

– Istoria familiei tale este plină de nume importante. Ai simțit povara greutății numelui?
Nu. Eu nu am luat situația ca pe o povară. Întotdeauna am fost mândră de ei și am fost fericită că m-am născut într-o asemenea familie. Am învățat foarte mult de la familia mea! Am învățat, în primul rând, ce înseamnă să ai o familie adevărată. Noi, în fiecare duminică, eram împreună, toată familia, la masă. Bunica a fost cea care a ținut la acest obicei, indiferent cât de ocupați eram. Noi, dacă aveam probleme, ne adunam toți și le discutam. Am simțit ce înseamnă o familie, ce înseamnă sprijinul unei familii, ce înseamnă prietenia, ce înseamnă valoarea!

Eveline Păuna / UZPR

Continuarea pe evelinepauna.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.