A venit, a venit toamna… / Dinu Săraru

A căzut frunza cireşilor, a căzut frunza vişinilor, caişilor şi piersicilor, a început să cadă şi frunza merilor, cad merele singure înainte să se coacă şi rămân să se înroşească în iarba arsă de secetă, se înmulţesc de secetă crăpăturile pământului unde a apucat să se cosească, a început să se coacă pentru că au înflorit mai târziu şi căpşunile din recolta a doua din toamnă, crengile desfrunzite se ridică spre cer triste ca degetele tremurânde ale unei mâini cerşetoare, vântul a început să facă să cânte arama pănuşilor de porumb, toate în grădini, şi florile, au înflorit mai târziu şi s-au grăbit să-şi usuce petalele, au căzut şi rozetele de foc ale cârciumăreselor, au ieşit bătrânele să culeagă seminţele lor pentru la primăvară, „cine o mai apuca“…

Aşadar, odată cu obrajii pudraţi de pudra subţire a ciorchinilor de struguri, până şi cerul se face din senin mai albastru şi vin peste soare vălătuci de nori transparenţi şi prin borangicul lor a început să se vadă luna încă de la 4-5 după-amiaza, albă şi ea şi timidă.

A trecut o vară întreagă care mi s-a părut mai chinuită de schimbările unei vremi neliniştite pândite, de la o zi la alta, de o nestatornicie străbătută de fiorul îngrijorării. Nicăieri – şi cuvântul revine des în vorbirea ţăranului -, nici la munte, nici la mare, nici pe dealurile cocoşate de curgerea timpului nu se simte statornicia după care se nădăjduieşte atât.

Viaţa oamenilor a fost vara aceasta sfâşiată de nestatornicie şi de nelinişte şi de lipsa perspectivei, bombardamentul informaţional, social şi politic s-a năpustit contradictoriu plin de iluzii spulberate de la un ceas la altul şi de minciună şi de arţag şi de duşmănie oarbă până şi peste cel mai îndepărtat cătun. Aici, la mine, sub Munţii Căpăţânii, au plutit toată vara asta o nelinişte şi o îngrijorare, un duh al nestatorniciei strecurată în fiecare curte şi în fiecare casă. Au trecut şi sărbătorile parcă mai grăbite, hramurile s-au petrecut şi ele mai grăbite, n-am mai simţit bucuria lor ca până deunăzi.

Aşa am ajuns să îmi fac şi eu bagajele mai curând decât aş fi vrut şi să mă pregătesc să intru în pustiul singurătăţii unei capitale asediată şi ea toată vara de răsmeriţe stradale şi de agitaţii sterile şi răfuieli dirijate de tot felul de interese străine de curgerea timpului nostru românesc şi de istoria noastră şi de grija noastră pentru clădirea zilei de mâine, cum toţi sperăm de trei decenii de democraţie originală, părăsită şi ea în favoarea unor socoteli duşmănoase parcă viitorului nostru.
Şi când în dimineaţa în care mă urcasem în maşina cu care hotărâsem să plec spre nicăieri, încheindu-mi vacanţa şi eu la rândul meu, la fel de grăbit, ostenit de repetarea cuvântului nicăieri, la întrebarea unde te duci, chiar în clipa în care întinsesem mâna să trag uşa maşinii şi s-o închid, în mijlocul porţii de lemn de gorun cu stâlpii şi bârnele tăiaţi dintr-un gorun bătrân din pădurile Horezului care ocrotesc şi vămuiesc intrarea în Slătioara, a intrat tocmai atunci unul dintre ultimii ţărani adevăraţi ai satului meu de olari şi vărari şi săpători încrezători în pământul sărac din care alcătuiau oalele şi ulcelele şi ulcioarele roşii de arderea în cuptoarele îndeletnicirii care le-a dat numele şi renumele. Mă ridic din scaunul unde mă cuibărisem şi întind mâna să răspund la îndemnul lui de a-mi da bună ziua. E la fel de bătrân ca mine, e poate chiar ultimul ţăran din Slătioara, am stat în bancă cu el din clasa întâia, acum o grămadă de ani, apasă şi pe umerii lui curelele aceleaşi raniţe de viaţă grea – şi viaţa şi raniţa -, am fost şi martori şi pălmaşi amândoi, fiecare în dreptul său, la istoria care s-a clădit odată cu noi – 87 de ani de viaţă. Şi mi l-am amintit fulgerător cum am semănat amândoi, fiecare în dreptul lui, adică la locul lui sortit, cum zic ţăranii, până am ajuns la capătul acestei vieţi şi la burduşirea raniţei grea de viaţă. Nu l-am mai văzut de câţiva ani buni, şi nu fiindcă m-ar fi ocolit când veneam acasă, doar trăiam la fel, amândoi sub imperiul filozofiei: fiecare la locul lui.

-Pleci?, mă întrebă el, dar fără să se uite în ochii mei, cu capul în pământ, smerit şi îngândurat şi bănuitor cum sunt ţăranii, iară, câţi au mai rămas.
-Plec! – răspund eu, n-am încotro, mă întorc la cealaltă casă în care n-am fost niciodată acasă la mine cum sunt aici. Dar n-am încotro, mă grăbeşte şi pe mine timpul din urmă, cât a mai rămas din el…
-Dumneata vorbeşti cu Vodă?
-Nu!, răspund eu hotărât şi apăsat. Nu vorbesc.

Îmi zice dumneata, dumneata însemnând că, deşi suntem de acelaşi leat, speră, se înţelege că eu stau într-un loc anume mai important decât al lui, de unde se vede mai bine şi se aude mai bine, se înţelege mai bine ce se petrece cu noi. Şi zice Vodă, negândindu-se la vodă, cum i se spunea pe timpuri diriguitorului trebilor, ci unui om anume, însemnat, şi mai bine aşezat în societate într-un loc din care se vede mai bine, se înţelege mai bine curgerea timpului şi, mai ales, se văd mai bine bunurile şi slăbiciunile timpului.

-Oricum, adaugă el, dumneata eşti aşezat mai bine decât mine care stau la Zamfira, în Coasta Corbului, de unde şi când e seninul cel mai senin, tot nu se vede, nu se aude şi nu se înţelege cine ştie ce.
-Şi, dacă vorbesc cu cineva, ce să-l întreb?
-Cine îşi bate joc de Ţara asta?!

Dinu Săraru

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.