Marea Unire a fost consemnată în memorii zilnice și în jurnalele personale de mulți intelectuali care au trăit evenimentul, dar împărtășită și prin intermediul gazetelor de către scriitori și ziariști.
Poetul transilvănean Emil Isac (1886 – 1954), de factură simbolistă, care a avut și un fundament social în scrierile sale, a avut privilegiul de a vedea cu ochii visul împlinit al generației sale. A fost un ziarist de talent și a sprijinit din răsputeri ideea de unitate națională publicând articole în gazetele vremii. A fost şef al biroului de presă din cadrul Consiliului Naţional din Transilvania, inspector al artelor pentru Transilvania şi profesor de estetică la Şcoala de Belle Arte din Cluj.
Născut în 1886 la Cluj, ca fiu al unui avocat ce a apărat drepturile memorandiștilor, Emil Isac a urmat cursurile Facultății de Drept și ale Facultății de Științe Sociale din orașul natal. A debutat cu poezie în 1903, iar ulterior, a colaborat și la publicaţii precum ”Noua revistă română”, ziarul ”Românul”, ”Cuvântul liber”, ”Viața Românească”.
A militat pentru românism şi unire prin articole de presă, prin poezie (volumul ”Ardealule, Ardealule bătrân”), dar a fost ales și membru în Marele Sfat Național de la Alba Iulia, unde a trăit emoția istoriei. După Unire, în 1919, Emil Isac a fost trimis împreună cu alți intelectuali și oameni politici la Conferința de pace de la Paris pentru a ajuta la recunoașterea Unirii pe plan internațional. În 1929, îi apărea în volumul colectiv ”Cartea Unirii, 1918 – 1928” *) articolul ”În drum spre Alba Iulia” **). Istoricul moment din cetatea unirii îl descrie astfel: ”Am pornit-o cu toții, unii pe jos, ații în trăsuri. Sosisem în Piața Mare, acolo, mii și mii de români! Toate ulițele pline de țărani, din toate cârciumile se auzea chiuitul flăcilor și țipătul lăutelor, iar în restaurantul Coroana, la o masă lungă: Maniu, Cicio Pop, Goldiș, Valer Braniște. Arhiereii aproape toți și în noaptea de 30 noiembrie în Alba Iulia n-a dormit nimeni. Toată lumea aștepta parcă să se trezească soarele, ca să ne aducă Unirea. Un delir, care nu are început și sfârșit, a țesut un covor minunat pentru ziua de mâine, pe care va păși românul liberat. […]
De aceasta poate în sufletul meu va rămâne nepieritoare amintirea nopții de 1 Decembrie 1918, când un tren negru, cu geamuri sparte, cu stegar mort, cu locomotiva ciuruită de gloanțe, cu călători chinuiți de temniță, de boală, lupte, așteptări… sute și sute dedrapele românești, sună necontenit Deșteaptă-te, române… și citesc cu ochii învăluiți în fachiolul tainic la lacrimilor: Alba Iulia…”