“Recunoştinţa e floare rară şi dacă nu o îngrijeşti se usucă, moare.” Aşa mi-a spus bătrânul învăţător, la despărţire, acum câțiva ani, după ce îi făcusem o vizită în locuinţa sa de la Pârscov, satul lui Vasile Voiculescu, de pe Valea Buzăului.
A rămas apoi acolo, în prag, pentru că de o vreme bolile bătrâneţii nu-i mai dădeau voie să iasă decât până la uşă sau pe balconul casei, unde soarele îşi găsea deseori culcuş molatic şi tăcut, de lumină. La fel ca acum un an sau ca acum zece-douăzeci-cincizeci; sau poate că acum un veac, atunci când vedea lumina zilei cel ce avea să devină învăţătorul „de ţară” Constantin Ungureanu.
Un fel de fatalism, de pesimism fără leac, ne face parcă tot mai des să privim jumătatea goală a paharului, alungând din noi zâmbetul, bucuria, speranţa. Deşi, parcă prin definiţie, omul este cea mai însetată de viaţă fiinţă, mai mereu gândim cu tristeţe că nimeni şi nimic nu ne poate ajuta să atingem bariera “intangibilă” a unui secol de trai pământesc.
Domnul Ungureanu – cum îl ştie lumea din sat – cu siguranţă nu s-a gândit să-şi lungească existenţa atât de mult, dar a ştiut, în cei 100 de ani de viață, să dăruiască şi să se dăruiască mai ales generaţiilor tinere, cât pentru zece veacuri.
Are o memorie uluitoare fostul învăţător, chiar dacă trupul nu-l mai ajută să stea la fel de drept, de neclintit, ca altădată. Îmi povesteşte cu amănunte incredibile, mai întâi despre anii petrecuţi pe front, în al doilea război care a întunecat lumea. Fusese înrolat într-un regiment de care de luptă, ajunsese la Chişinău şi… “Eram propuşi să mergem mai departe, la Cotul Donului. Şi într-o zi, când ne aflam la refacere în pădurea Meleşteu, colonelul Iliescu a văzut că sunt aşa, mai trist. După două-trei zile, a dat ordin să fie trimişi în ţară vreo 30 de militari, între care mă aflam şi eu. Poate aşa a vrut Dumnezeu, ca să scap cu viaţă, că războiul nu aduce niciodată bucurii.”
Pe vremea aceea, Constantin Ungureanu era deja un învăţător cu experienţă, după anii de activitate petrecuţi mai degrabă într-o pribegie continuă: primul an în satul Grabicina de Sus, al doilea în Găvanele, apoi la Bălţi, tocmai în Basarabia. Aici, îşi aminteşte bătrânul, a ajuns după multe peripeţii, mergând de la Chişinău vreo 25 de kilometri cu o caleaşcă, leit diligenţa din filmele cu cow-boys, apoi cale de alţi kilometri pe jos.
A mai fost director la Întorsura Buzăului, dar a avut şi prilejul să predea la oraş, în Buzău, în Eforie Sud şi chiar în Bucureşti. Totuşi, n-a dorit nici o clipă să schimbe liniştea patriarhală, de dincolo de timp, a satului buzoian, cu forfota obositoare a străzilor asfaltate. Aşa a ajuns în Pârscovul lui Voiculescu, aflat nu departe de Trestia, satul său natal. E drept, o vreme a fost nevoit să predea de toate, şi la ciclul I, şi la ciclul II, gimnaziul de azi. “După câtva timp, nu mai puteam să vorbesc, aproape că nu mai aveam voce şi am cerut să rămân doar la cei mici. Şefii mă cunoşteau bine, că în toţi anii mei de învăţământ nu am primit decât un calificativ bine, în rest numai foarte bine. Au vrut să mă numească inspector, dar eu ştiam că, dacă eram foarte exigent cu mine, la fel aveam să fiu şi cu colegii şi asta mă putea îndepărta de ei. Aşa că am refuzat!”
În cei 42 de ani la catedră, învăţătorul superior (aşa era titulatura pe vremea aceea) Constantin Ungureanu a deschis cutia magică a cuvântului ziditor pentru copiii cărora nimeni nu le poate şti numărul. De-a lungul timpului, a adunat saci întregi cu scrisori de la foştii elevi risipiţi de soartă prin toată ţara şi prin lume, scrisori devenite documente de preţ, de care sufletul său nu s-a îndurat să se despartă.
Din 1939 i-a stat alături soţia sa, Afrodita care, așa cum îi spune și numele, era o femeie de o frumuseţe aproape mistică. La fel de exigentă ca el, mai întâi de toate cu propria persoană, dar emanând şi o căldură, o lumină lăuntrică de omenie ce au făcut-o mereu respectată şi iubită.
I-a despărţit legea altor lumi, de dincolo de înţelegerea noastră, când se aflau în pragul împlinirii a şase decenii de căsnicie. O viaţă de om… Multă vreme, cât puterile încă îl mai ţineau, Domnul Ungureanu mergea aproape zi de zi la cimitir, cu un bucheţel de flori în mână, la întâlnirea cu amintirile unor ani duşi pe o cale fără de întoarcere.
Apoi, vârsta a început să-şi spună cuvântul. Grădina – care altădată era un rai al florilor şi care, ceva mai departe, le oferea toate cele trebuincioase traiului, ca un fel de recunoştinţă pentru dragostea cu care dascălul de ţară o gătea zilnic ca de sărbătoare – a îmbătrânit parcă şi ea, încet-încet, florile sălbăticite privind cu tristeţe către zidurile casei, dintre care stăpânul lor ieşea tot mai rar.
“Nimănui nu-i doresc să ajungă ca mine, la o sută de ani” – mi-a spus bătrânul dascăl, cu o înverşunare abia stăpânită. Şi am ghicit, în spatele vorbelor sale, tristeţe şi neputinţă şi nostalgie, ascunse sub înţeleaptă tăcere.
Mi-a arătat apoi biblioteca în care vedeam pentru prima dată cărţi rare astăzi, tipărite acum 50-60 de ani, scuzându-se, în pofida ordinii ce domnea în întreaga casă, că nu mai poate să pună toate lucrurile la locul lor. La plecare, mi-a ţinut mâna strâns într-a sa, într-un fel anume, de nedescris, ca şi cum şi-ar fi luat bun-rămas de la fiul pe care nu l-a avut niciodată, deşi cu siguranţă şi-l va fi dorit cât nu se poate spune.
De fapt, centenarul dascăl Constantin Ungureanu cu siguranţă a avut întotdeauna alături, măcar cu sufletul, sute ori poate mii de fii şi fiice, copiii ce i-au fost odinioară elevi. Şi cărora le-a dăruit din fiinţa lui şi le-a dăruit până la capăt acest lucru nepreţuit: veacul său de iubire.
În martie 2010 fostul învățător Constantin Ungureanu a murit. Avea 101 ani.
În octombrie 2018 ar fi împlinit 110.
Adrian-Nicolae POPESCU
Un comentariu pentru “Ziditorul de oameni UN VEAC DE IUBIRE”
Stimați colegi,
Mulțumesc mult pentru „creditul” acordat prin publicarea acestui articol care mi-a rămas, prin subiectul abordat, într-un loc aparte din suflet. Cu permisiunea dumneavoastră și – sper – cu bucuria de a citi și alte materiale semnate de mine, îmi permit să vă promit că voi continua să fiu și eu acolo, alături de toți cei din UZPR. Nu doar ca un ziarist oarecare, ci și în calitate de coleg, apropiat, nădăjduiesc, trup și suflet de tot ceea ce faceți pentru ca acest veritabil tezaur spiritual – presa scrisă – nu „să supraviețuiască”, ci să trăiască în continuare din ce în ce mai frumos și mai cu folos pentru cei de azi, dar și pentru generațiile ce vor veni.
Să aveți zile frumoase și numai izbânzi!
Cu multă stimă și respect colegial,
Adrian-Nicolae Popescu