Personajul principal al următoarei povestioare se stingea din viaţă cu zece ani în urmă, precum o lumânare de ceară de albine plăcut mirositoare, care rămăsese aprinsă de mai bine de 97 de ani în faţa altarului bătrânei biserici a satului Pianu. Adică, de pe vremea creştinescului său botez, petrecut cu trei ani mai devreme decât înfăptuirea Unirii Transilvania cu România, din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
Se spune cum că la un moment dat unul dintre eminenţii studenţi-cercetători ştiinţifici ai Universităţii „Regele Ferdinand” din Cluj, i-ar fi prezentat profesorului-filozof şi poet Lucian Blaga (1895-1961) tema unei viitoare lucrări de-ale sale de doctorat. Până aici, nimic neobişnuit. Numai că acea lucrare urma să poarte un incitant şi surprinzător titlu: „Mana în folclorul românesc. Contribuţii pentru cunoaşterea magicului”. Trecură ani şi ani de neodihnitoare căutări prin sate şi cătune transilvane, până când autorul acelui inedit studiu etnologic şi folcloric avea să fie invitat să îşi prezinte amintita lucrare documentar-ştiinţifică. Eveniment petrecut în data de 31 octombrie 1942. Şi nu în Clujul ocupat abuziv şi brutal de maghiarii-hortyşti, în urma criminalului Dictat de la Viena, din 30 August 1940, ci în Sibiul refugiului intelectualităţii româneşti ardelene. Atunci când tinerelul-candidat, Gheorghe Pavelescu, nu a venit singur în faţa comisiei universitare, ci însoţit de ţăranul-oier Dumitru Dobrotă din Poiana Sibiului. Un bătrânel simpatic, îmbrăcat în mândre haine româneşti, purtând prins, între şerpar şi brâul tricolor, un fluier încrustat cu motivele populare ale viţei-de-vie. Un harnic şi priceput plugar, considerat în aşezarea lui natală drept „înţeleptul satului”. Aşa că e lesne de înţeles cam ce avea să se petreacă în acea Aulă Academică Universitară Sibiano-Clujeană! Respectiv: câteva rostiri cu tâlc ale unor fragmente de poveşti şi balade păstoreşti, urmate de scurte cântări doinite la fluier şi de recitaluri de poezii populare de prin părţile Mărginimii Sibiului, în ale căror versuri mereu se repeta cuvântul mană. „Badea Mitruţ al Ciobanului” meşteşugind cu pricepere, dar şi în concordanţă cu textul lucrării de doctorat, înţelesurile spuselor sale. Întregul ritual însemnând, în viziunea familiilor înaintaşilor săi consăteni, un posibil motiv în plus de supărări şi tristeţi, între care chiar şi presupusa apariţie a răutăciosului şi păgubosului beteşug văratec şi tomnatic al legumelor şi strugurilor. Adică: mana. Un fel de stricăciune din vremea premergătoare a culesului roadelor pământului. Însă şi urâţeniile fără margini ale omului pocit la suflet, asemeni comportamentului răutăcios al lupilor şi urşilor, atunci când dau năvală în turmele de oi şi în cirezile de vite scoase la păscut. Numai că acel moşneag-poienar şi mărginean a mai spus distinşilor învăţaţi universitari, încă multe alte vorbe înţelepte şi de duh. Bunăoară, că acea răutăcioasă mană a verilor şi toamnelor nu vine nici din senin şi nici singură. Ci odată cu repetatele ploi din zilele dogoritoare. Un fel de ploi fugare, adunătoare în aer a unui amestec de răceală şi de fierbinţeală umedă. Că după astfel de răpăieli, pornite din scuturarea stropilor câtorva pâlcuri de nori rătăcitori, oamenii satelor ardelene au deprins îndemnul minţii şi al sufletului de a privi cu speranţă în nemărginita zare, nădăjduind că pe bolta cerului se va ivi curcubeul, frumos colorat şi puţin acoperit de o pâclă de boare străvezie. După care ar urma să se reînfiripe speranţa într-o vară şi toamnă lungă şi bogată în toate cele bune şi folositoare omului, în general, şi a ţăranului-plugar român, în special. Şi nu numai în roadele fireşti ale pământului străbun, ci şi în sfintele cununii ale tinerilor perechi de căsătoriţi, fete şi feciori, urmate de repetatele botezuri creştineşti ale pruncilor!
Notă: Este şi momentul să-i spunem cititorului ziarului „Cuvântul Liber” că acea plăcută şi surprinzătoare întâmplare se petrecea cu aproape 76 de ani în urmă; că din acea comisie academică de doctorat făcea parte şi eminentul profesor-filozof şi poet Lucian Blaga, fiu al Lancrămului Sebeşului, Alba Iulia, cărturarul de la a cărei naştere şi moarte s-au împlinit, în prima decadă a lunii mai, 123 şi respectiv 57 de ani; că acel student, viitor tânăr cadru didactic-universitar, era cu 20 de ani mai mic, ca vârstă, decât profesorul său şi că purtătorul acelui nume de Gheorghe Pavelescu era al unui foarte cult şi omenos cercetător ştiinţific în domeniul antropologiei, folclorului şi etnografiei popoarelor lumii. Omul care, vreme de aproape opt decenii avea să întregească, cu priceperea minţii sale şi cu modestia lui proverbială, prestigioasa carte de vizită a învăţământului universitar şi academic românesc. Dovadă că Sibiul adoptiv i-a conferit titlul de „Cetăţean de Onoare”, iar Universitatea „Lucian Blaga” acela de „Doctor Honoris Causa”. Fiica sa, Amalia, cadru didactic universitar sibian, continuând să calce benefic pe urmele adâncite în pământ românesc de paşii distinsului ei tată!
Ioan Vulcan – AGNITEANUL / UZPR