default-logo

Ce a avut ziaristul Ioan Slavici cu Marea Unire?

100 de ani în care nu am învățat nimic

Ieşeam de pe strada Mihai Eminescu, când am dat cu ochii de un banner imens cu chipul lui Ioan Slavici, atârnat de faţada Teatrului Clasic “Ioan Slavici”. Ce ironie a sorţii, mi-am zis, cum se pot întâlni doi prieteni şi după moarte, în privirea unui trecător! Nostalgia n-a durat mult, fiindcă mi-a fost aruncată în fântâna profunzimii mesajului scris pe pânza publicitară: Centenar – 100 de ani care ne unesc!
Involuntar, m-a umflat râsul. Ce are, ori ce a avut Slavici cu Marea Unire de la 1918? Nu numai că el visa o Românie federală, bazându-şi idea naţională pe identitatea şi specificitatea regiunilor româneşti, dar şi pe susţinerea şi promovarea culturii în toate zonele în care se vorbeşte limba română. A şi fost condamnat, în anul 1919, la cinci ani de închisoare, cu executare, chiar de către Guvernul României Mari pentru articole de presă considerate a fi scrise împotriva Unirii şi la comanda unor interese străine. Puţină lume ştie că Slavici a fost condamnat împreună cu alţi ziarişti, finanţaţi de germani, printre care şi… Tudor Arghezi. Numai că Slavici este singurul care nu(!) îi cere Regelui Ferdinand graţierea, fiind convins că printr-o astfel de cerere recunoaşte faptele pentru care a fost condamnat. De altfel, despre Regele Ferdinand spunea că îi are ca “sfătuitori doar Minciuna, Clevetirea şi Prostia”.
Dar această controversă aparent hazlie m-a pus la muncă, încercând să fac o mică cercetare despre viaţa jurnalistului Ioan Slavici, o poveste mai puţin cunoscută nouă, românilor. Fără pretenţia unei exegeze.
Mihai Eminescu a fost cel care a avut influenţa hotărâtoare în destinul lui Ioan Slavici, prin prietenia ce i-a legat, dar şi prin îndemnurile sale culturale. Datorită lui Eminescu, Ioan Slavici îşi dedică crezul creator filozofiilor lui Confucius şi Schopenhauer.
Ca ziarist, Slavici este unul dintre cei mai importanţi militanţi ai românismului în Imperiul Austro-Ungar. De fapt, articolele sale de presă din ziarul Tribuna, pe care l-a şi înfiinţat şi din cauza cărora a intrat în conflict inclusiv cu Partidul Naţional Român din Ardeal, au fost şi motivul unei prime condamnări la închisoare de către regimul imperiului austro-ungar, fiind considerat agitator şi spion român.
Cu alte cuvinte, ziaristul Ioan Slavici a fost condamnat la închisoare de către două regimuri diferite, pentru aceleaşi presupuse delicte de presă comise împotriva a două regimuri politice. Întrebarea evidentă mi-a căzut în minte ca o ghilotină: oare ziaristul Ioan Slavici avea o problemă cu convingerile sale, sau cele două regimuri, austro-ungar şi românesc, aveau aceeaşi problemă? Cred că răspunsul e simplu: regimurile au avut o problemă. Aceeaşi! De apărare a unor interese politice care nu erau în interesul public. Sau eterna problemă a fricii statale faţă de opiniile şi susţinerea acestora de către o minoritate, fie ea şi intelectuală.
Pe scurt, ce scria Ioan Slavici în ziarele din Imperiul Austro-Ungar şi în ziarele din România Mare? Că ar vedea o Românie federală, în care fiecare regiune să îşi păstreze identitatea şi specificitatea, iar unirea românilor ar fi urmat să fie înfăptuită doar pe plan cultural şi spiritual, „în cuget şi-n simţiri”, vorba cântecului. Slavici era convins că România nu era pregătită pentru o unire administrativă, iar pe de altă parte ziaristul Ioan Slavici percepea unitatea prin diversitate, nu prin uniformizarea diversităţii, ori, şi mai grav, prin anularea şi subjugarea ei, împotriva căreia militase şi în Imperiul Austro-Ungar.
De fapt, Ioan Slavici a fost un vizionar. Vedea o Europă modernă, cu ţări care îşi caută identitatea prin cultură şi limba vorbită şi nu prin politici naţionaliste! Ziaristul Ioan Slavici scria şi împotriva războiului, definindu-l nu doar imoral, ci o soluţie a unor oameni incapabili de alte soluţii. Din păcate, publicistica lui Slavici este şi foarte puţin cunoscută şi prost interpretată, ori interpretată chiar cu rea-voinţă.
Iată, de pildă, ce-i scria lui Nicolae Iorga în 1907, cu 12 ani înainte de a fi condamnat pentru „colaboraţionism”, la cinci ani de închisoare: „Iubite amice, Sunt acum douăzeci şi mai bine de ani de când în toiul unei lupte culturale pe cât de vii, pe atât de grele, am grăit întâia oară vorba că soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare. Am fost dar şi eu dureros atins când am citit în numărul de la 15 Iulie a. c. vorbele: «s-au încredinţat că nu mai au nimic de aşteptat». Durerea mi-e însă mare, mai ales pentru că sunt nevoit a-i da dreptate celui ce ţi-a făcut mărturisirea aceasta. Sunt şi eu „de dincolo” şi-mi cunosc fraţii cum numai puţini îi vor fi cunoscând, iar aici am venit om facut, încât nu am putut să mă asimilez luând obiceiurile, apucăturile și felul de a vedea al oamenilor cu care trăiesc aici, ci am rămas tot „mocan”, om mai mult ori mai puțin nesuferit pentru cei subțiați prin „civilizație”. Sunt dar cuprins și eu de simțământul că nu mai au frații mei rămași acasă ce să aștepte de la România, pe care atât de mult o iubesc. Ceea ce au fost nevoiți să vadă cu ocazia expoziției i-a întristat, iar faptele petrecute astă primăvara i-au înstrăinat de România. Dumneata și eu suntem oameni care pot să se înțeleagă între dânșii și nu avem decât să judecăm în toată liniștea pentru ca să ne dăm seama că au românii cuvinte de a se întrista când văd cele ce se petrec în România și că îndeosebi în ceea ce privește viața culturală românii din Impărăția habsburgică sunt mai presus de frații lor din România. Dacă e vorba de cultura fizică, în România marile mase ale poporului degenerează în urma mizeriei în care se zbat, iar pătura superpusă, cum îi zicea Eminescu, e istovită de desfrâu. Dumneata știi că nu-i așa nici în Ardeal, nici în Țara Ungurească, nici în Banat, nici în Bucovina – decât în unele ținuturi copleșite de evrei. Dacă e vorba de cultura economică, în România săteanul muncește în sec, iar boierii fac ceea ce nemții numesc „Raubwirtschaft”, storc și pământul, și pe muncitorii lui, si tara întreaga e părăginită. Hainele croite după cele mai noi jurnale, trăsurile cu cauciuc, automobilele, palatele zidite fără gust, mobile îngrămădite în ele și desfrâul sec nu sunt cultura economică. N-au românii de dincolo ce să învețe de la frații lor de aici și să-i și ferească Dumnezeu să n-ajungă în starea în care se află azi aceștia. Dacă e vorba de cultura morală, să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece și se tolerează în România, unde nu mai e nimic sfânt și omul cumsecade e fie nesuferit, fie disprețuit. Ai dori dumneata ca frații dumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Țara Ungurească ori cei din Bucovina să ajungă și ei în starea în care se află cei din România? Eu sunt sigur că nu ai vrea și trec înainte. Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult țin, mă mărginesc a-ți face mărturisirea că mă tem să mă duc și să-mi duc copiii la biserică aici, unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoții sunt niște slugi nemernice, iar arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinați de legea părinților noștri. Numai în ceea ce privește cultura intelectuală, România e, parcă, mai presus de celelalte părți ale poporului român. Aici se învață mai mult, se scrie mai mult, se fac multe lecții, se țin multe conferințe, se rostesc multe discursuri, e o viață intelectuală mereu agitată. Noi însă nu avem să fim amăgiți de aparențe. Măsura cea dreaptă a culturii e importantă ce i se da valorii adevărate, considerația, stima și iubirea de care se bucură omul superior fie ca inteligență, fie ca știință, fie ca destoinicie în materie de artă, iar în România superioritatea nu prețuiește nimic, dacă nu e pusă în serviciul cuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să țină lumea seama de tine. E indiferent dacă ridici ori nu nivelul moral și intelectual al societății prin lucrarea ta: lucrul de căpetenie e să servești pe un om ori pe o tovărășie de oameni; fiecare e prețuit după folosul practic al lucrării ce săvărsește. Tocmai oamenii ca dumneata trebuie să simtă aceasta în fiecare clipă a vieții lor. E cu toate acestea adevărat și azi cș soarele pentru toti românii la București răsare. Dacă lumina e aici, se luminează pretutindeni unde trăiesc români, iar dacă e întuneric, se întunecă pretutindeni. Toți de pretutindeni avem dar să dăm ceea ce e mai bun în sufletele noastre nu ca să propagăm cultura din România, ci să combatem duhul cel rău de care e stăpânită azi România. Oameni cu judecată dreaptă au fost aceia dintre frații noștri de dincolo, care s-au încredințat că de la România „nu mai au nimic de așteptat”. Ei trebuiau însă să mai înțeleagă și că au datorii față de România, că România așteaptă de la dânșii să-i spună în fiecare zi de ce anume nu mai au nimic de așteptat de la dânsa, că trebuie să aibă inima deschisă și să spună în fiecare zi fără de înconjur și cu toată hotărârea care sunt relele pe care le văd la frații lor de aici. Eu le-am spus aceasta; mai spune-le-o și dumneata ca să se îmbărbăteze. Salutări frățești. Măgurele, 20 Iulie, 1907. Ioan Slavici
După 12 ani, în toamna anului 1919, când iese din puşcărie pentru condamnarea dubioasă, Ioan Slavici se întâlneşte în plin centrul Bucureştiului cu nimeni altul decât Nicolae Iorga, care îl scuipă în public.
Să mă mai mir astăzi, după 100 de ani, de atitudinile umplute cu civism modernizat, când modalitatea de protest se cristalizează în înjurătura milenară de “ba, pe-a mă-tii”, în locul unui discurs coerent, bazat pe principii morale şi nu pe ranchiună clădită temeinic pe lipsa de cultură?
M-am bucurat să-l redescopăr pe Ioan Slavici ca ziarist, şi să vă pot devoala ce însemna şi acum 100 de ani consecvenţa în exprimarea opiniilor. Cu atât mai mult cu cât aniversarea Centenarului ne prinde nu doar dezbinaţi în convingeri, ci şi înverşunaţi într-un nationalism pe care nu ni-l putem motiva. De pildă, cum poţi să fii naţionalist, când tu nu vorbeşti şi nici nu scrii în limba română, stâlcind-o? Sau, cum poţi să fii naţionalist, când nici nu îţi cunoşti personalităţile culturale, iar dacă ai aflat de ele le renegi? Nu merg mai departe cu întrebările retorice, fiindcă am ajunge la baza educaţiei naţionale, din familie şi din şcoală, cu ajutorul căreia ne perpetuăm falsificarea istoriei şi îngroparea valorilor culturale într-o uitare umplută cu patriotism.
Datorită articolelor de presă ale lui Ioan Slavici, din care am recitit câteva, am înţeles că în aceşti 100 de ani n-am învăţat nimic. Nici despre noi şi nici despre ceea ce am putea fi. Nu ne cunoaştem valorile, ne uităm tradiţiile, ori, şi mai rău, le alterăm. Guvernul român aniversează Centenarul prin serbări banale, dar îmbrăcate fastuos, în loc să investească în redescoperirea şi educarea identităţii culturale şi spirituale româneşti. Pentru acest demers politic ar trebui un program pe termen lung şi nu un microfon la care să cânte un artist supraplătit.
În loc de încheiere, vă invit să citiţi ultima carte a lui Ioan Slavici, intitulată “Închisorile mele”. V-aş recomanda să o citiţi toată. Se găseşte şi pe internet.
„Ce a greșit Slavici e simplu de tot […] a avut nenorocirea să nu poată, la bătrânețe, să zică altfel decât ce a zis la tinerețe și în floarea vârstei.”(Gala Galaction).

Ovidiu Balint

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.