default-logo

O TÂNĂRĂ JURNALISTĂ CARE SE BATE CU UITAREA

Să îmi fie îngăduit ca, înainte de a intra în miezul discuției, să evoc o anumită întâmplare petrecută acum cincizeci de ani… și un pic. Era, așadar, obiceiul ca, după ce îți apăreau, cu semnătură primele două-trei texulețe în publicațiile consacrate ale vremii- ,,Contemporanul”, ,,Viața Românească”, „Gazeta literară”, ,,Luceafărul” sau ,,Amfiteatru”- să te înființezi seara, la orele 7 fix trecute, la restaurantul Casei Scriitorilor. Aici, cu puțin noroc (dar și cu tupeul de rigoare), îi puteai vedea pe Marin Prda, pe Eugen Jebeleanu ca și pe alți clasici în viață, ba chiar, dacă îți luai inima în dinți, îi puteai și aborda. Tot pe atunci, pentru că eram în vremea unui relativ, dar real!, dezgheț politico-ideologic, aici ,,la doamna Candrea”, îi puteai întâlni pe mai vechii scriitori și ziariști, unii dintre ei reabilitați (cum spunea o formulă standardizată a momentului) care și câți supraviețuiau restriștilor sau chiar temnițelor regimului. Dintre aceștia, o figură cu totul aparte făcea ,,domnul Nicu”, pentru unii de-a dreptul ,,nea Nicu”. (Firește cu totul altcineva decât cel ce devenise liderul partidului-stat.) Era acest domn, nimeni altul decât Nicolae Carandino, vechi gazetar și țărănist de frunte, despre care, răsfoind prin fișierele Bibliotecii Academiei, avem să aflu că a realizat o suită de interviuri cu marea Haricleea Darclee. Dincolo de asta, însă, nouă, numele domnului Carandino ne era cunoscut mai degrabă din conica dramatică pe care o susținea în ,,Gazeta literară”, săptămânalul Uniunii Scriitorilor, devenită, mai târziu, ,,România literară”. Și, pentru că nelipsitul nostru comesean, Victor Ivanovici, îl cunoștea de ceva vreme, am avut șansa să îl invităm la masa noastră de tineri mânuitori ai pixului gazetăresc. Unde mai pui că subsemnatul avea și el un atu, în persoana lui Silvan Ionescu, ale cărui ilustrații însoțeau fiecare cronică a lui Nicolae Carandino. Domnul Silvan fiind romănățean de-al meu, din comuna Dobrunu, situată nu prea departe de orașul meu natal, Caracal. Azi așa, mâine așa, până când, mi-am luat inima în dinți și i-am pus ,,domnului Nicu” o întrebare care ne stătea pe limbă multora. ,,Domnule Carandino – l-am întrebat -, cum se face că dumneavoastră, vechi țărănist, om care ați făcut ani de temniță pentru convingerile dumneavoastră, îmi vorbiți atât de frumos despre gazetari de stânga, adică dintre cei care vă erau inamici ideologici și politici, așa cum ar fi Sahia, Teodorescu Braniște, Ion Pas sau Eugen Jebeleanu?” Curios lucru! Domnul Nicu nu s-a supărat și nici nu s-a mirat de întrebare. ,,Domnul meu – mi-a răspuns el – noi cu cei din presa de stânga, din Sărindar, dimineața, în gazete, ne înjuram de ne săreau capacele, dar seara, la ,,Capșa”, schimbam idei cu ei”.
Am mai povestit această întâmplare, dar, de data asta, am ținut în mod deosebit să încep cu evocarea ei notele de lectură la o carte cu adevărat de excepție, din multe puncte de vedere. Este vorba despre cartea pe care tânăra colegă întru ale gazetăriei, Eveline Păuna, a consacrat-o lui Ion Marin(*), personalitate de referință a generației mele și, sunt convins, a jurnalisticii românești. Carte pe care, pe drept cuvânt, în emoționanta prefață pe care i-o dedică poetul și prietenul Lucian Avramescu o numește ,,O carte care se bate cu uitarea’’. Motivându-și, astfel, inspirata zicere: ,,Uitarea e moartea care vine mai mereu după moarte. Floreta cuvintelor, mânuită sensibil de fosta-i studentă, sper s-o țină la distanță”.
Într-adevăr, așa după cum mărturisește, Eveline Păuna i-a fost studentă lui Ion Marin la Facultatea de Ziaristică de la Universitatea ,,Hyperion”, unde neuitatul nostru confrate a fost profesor și, o bună bucată de vreme, decan. Numai că nu această circumstanță, să îi spun așa administrativă, i-a motivat demersul, ci resorturi profunde și temeiuri esențiale de ordin spiritual și, nu în ultimul rând, de natură morală. ,,V-ați retras cu eleganță, Domnule Decan. Dar prea devreme”, scrie Eveline Păuna, nu înainte de a menționa: ,,Primiți această carte ca pe o invitație de a descoperi povestea jurnalistului Ion Marin dincolo de cuvintele potrivite din presă”.
Pentru asta, autoarea caută să reconstituie traiectoria biografică a eroului cărții începând de la primii săi pași în viață, mergând în locurile natale ale lui Ion Marin, la Bucu, în județul Ialomița. Aici, stă de vorbă cu oameni care l-au cunoscut și l-au apreciat pe cel ce avea să devină redutabilul gazetar Ion Marin. Drumul printre amintiri îi oferă fostei studente a celui evocat posibilitatea de a-și pune în valoare învățăturile primite de la dascălul său. Este remarcabilă abilitatea de a-și alege interlocutorii și, deopotrivă, priceperea de a descoperi faptul semnificativ care îi va îngădui să schițeze portretul moral al celui evocat. Aceeași știință a dialogului atent condus către esențial o va ajuta pe Eveline Păuna ca, din discuțiile cu prietenii de-o viață ai eroului său, Ruxandra Chiriac și Virgil Ion, să ne redea un Ion Marin cu adevărat ,,par lui meme”: ,,Nu avea răbdare și nici răbdarea de a face și lucruri banale. El era spontan, era talentat, era vulcanic! Voia totul foarte repede, chiar imediat!”
Avem aici, cu siguranță, câteva din calitățile esențiale ale omului Ion Marin care nu numai că au determinat ambițioasele proiecte ale gazetarului Ion Marin, dar le-au și chezășuit izbânda. Izbândă este, însă, un fel de a spune, pentru-că, în realitate, este vorba despre o profesiune care, și pentru Ion Marin (ca, de altfel, pentru toți cei care își binemerită calitatea de gazetar) a devenit mod de viață. Un proiect care se derulează, încet, bine cumpănit și exigent condus, începând cu alegerea profesiunii, anii de facultate și care va cunoaște o etapă decisivă o dată cu intrarea tânărului gazetar Ion Marin în marea lume a presei. Cu asta ajungem la o temă foarte sensibilă și, nu odată, schematic abordată, motiv pentru care am făcut trimiterea la dialogul cu Nicolae Carandino cu care am deschis notațiile de față. Mă refer la împrejurarea că, după absolvirea facultății, Ion Marin a fost repartizat la redacția ziarului ,,Scânteia”. Motiv (sau, poate, numai pretext) pentru unele persoane care aruncă anatema asupra tuturor celor care au lucrat în presă până în 1990, numai și numai pentru că au fost ziariști în sistemul partidului unic. Făcând, toate astea, fără însă a cunoaște și felul în care au stat lucrurile în redacții și fără a discuta cu adevărații profesioniști ai breaslei. De aceea o felicit pe Eveline Păuna pentru că, și de data asta, a știut să își aleagă surse credibile și avizate de informare. Sunt cu adevărat relevante considerațiile pe care le avansează Dan Constantin, un om și un jurnalist remarcabil, care surprinde în câteva fraze datele esențiale ale lumii presei din acea perioadă marcată de multiple și puternice tensiuni, unele latente altele deja manifeste: ,,Intrarea în redacția ziarului Scânteia nu însemna, automat, afirmare. Ion Marin s-a remarcat repede și l-am urmărit cu bucurie. El era din generația imediat următoare generației mele. Sigur, în interiorul ziarului era și un conflict al generațiilor și ne bucuram atunci când cei tineri puteau să se impună și în adunările profesionale și,mai ales, în scris.” La rândul său, Sergiu Andon, cel care coordona secția numită ,,Probleme cetățenești” a cotidianului ,,Scânteia”, unde Ion Marin s-a afirmat print-o suită de anchete critice, documentate beton, ne dă acest convingător portret: ,,Era tăios. Și avea ,,defectul” de a nu fi oportunist. Cu Ion Marin mi-ar fi plăcut să lucrez mereu, fără îndoială. El era foarte franc, foarte deschis, fără ascunzișuri. Era o raritate. Avea umor, nu era întunecat. Era vesel, vorbea aproape tot timpul râzând”.
Ceea ce, însă, nu înseamnă că jurnalistul Ion Marin își făcea treaba… fluierând! Dimpotrivă, în condițiile în care regimul politic devenea tot mai opac, tot mai refractar la orice tendință de înnoire, gazetarul Ion Marin vedea că multe dintre anchetele sale – din șase… unul! – nu apucau să se regăsească în pagina de ziar. Prilej cu care Sergiu Andon l-a întrebat: ,,Dar tu nu te plictisești să-ți tot… arunce ăștia articolele?” La care Ion Marin i-a răspuns: ,,Dacă mie îmi apare unul din cele șase, eu sunt mulțumi!” Numai că Ion Marin era un om al concesiilor sau, mai rău, al compromisurilor. Era, cu siguranță, un combatant de cursă lungă, care știa să își dozeze eforturile și să își regleze tirul. De aceea, nici nu este de mirare dacă îl vom afla printre cei care, după căderea sistemului politic al partidului-stat, s-au dăruit trup și suflet, scrierii și editării ,,Scânteii poporului” și, mai târziu, ziarului ,,Adevărul”, în redacția căruia a avut și calitatea de redactor șef adjunct.
După cum era și de așteptat, numele lui Ion Marin s-a impus categoric în lumea presei, așa încât el s-a bucurat și de un renume pe măsură. O confirmă, în mod deosebit, Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii Profesioniști din România, care pune în evidență o altă componentă semnificativă a activității celui atât de convingător evocat în monografia Evelinei Păuna: ,,M-am putut baza pe Ion Marin. Știam că fusese și cenzor al Clubului Român de Presă. L-am cooptat cenzor la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Ion Marin m-a ajutat foarte mult. Mă gândesc la modul în care a fost alături de mine în lupta pentru ca jurnalismul să obțină calitatea sa de a aparține domeniului creației. Nici nu m-am așteptat la o asemene implicare”.
Iar acestea nu sunt singurele referiri pătrunse de respect și de prețuire pe care Eveline Păuna a reușit să le culeagă și a avut înțelepciunea să le consemneze în cartea sa. Așa încât, chiar dacă formula poate părea doar una de circumstanță, vă asigur că regret sincer faptul că spațiul nu îmi permite să citez și alte secvențe ale uni portret al gazetarului Ion Marin, așa cum le-au încredințat tiparului Sorin Roșca Stănescu, Carol Roman, Octavian Andronic, Bogdan Ficeac, Victor Ciutacu, Răzvan Theodorescu, Cleopatra Lorințiu, Alexandru Mironov, Marin Mândrilă, Ștefan Mitroi, Octavian Ursulescu, Ștefan Manea, Marian Pușcașu. Îmi permit, totuși, o mențiune aparte pentru rememorarea pe care ne-o oferă Andrei Tinu, gest de rară distincție, dacă ne gândim că, într-o anumită împrejurare, drumurile lui Ion Marin și ale lui Dumitru Tinu s-au despărțit, iar eroul acestor evocări a părăsit redacția ziarului ,,Adevărul” și s-a dedicat gazetei ,,Ultima Oră”, pe care a păstorit-o cu același har cu care a condus, ca decan, Facultatea de Ziaristică a Universității Hyperion. Este, din partea lui Andrei Tinu, un gest de aleasă calitate acela că reușește să păstreze și să recunoască singurul portret moral lui Ion Marin cu care putem și trebuie să rămânem: ,,Spre deosebire de mulți, Ion Marin, ca și Dumitru Tinu de altfel, era Ziaristul prin excelență. Un om corect, pasionat de meseria lui, mereu în căutarea adevărului și dornic de a găsi soluții pentru eliminarea nedreptăților. (…) Un ziarist pe care Dumitru Tinu, chiar dacă au avut și moment în care nu s-au înțeles, l-a apreciat, căruia i-a recunoscut și cultivat talentul”.
Portretul, atât de bogat în înțelesuri și învățăminte, al lui Ion Marin este întregit în excursul Evelinei Păuna de alte două inițiative, devenite acte de creație, cărora cel evocat le-a dedicat gândul și sufletul său: ziarul Ultima Oră și calitate de mentor al tinerelor generații la Facultatea de Ziaristică a Universității Hyperion. Din nou, restricțiile severe ale spațiului mă împiedică să susțin demonstrații cu citarea fiecăreia dintre admirabilele mărturii documentare încredințate Evelinei Păuna. De aceea, recurg doar la câte o amintire pentru fiecare dintre cele două veritabile izbânzi ale lui Ion Marin. Astfel, pentru ceea ce în carte de numește: ,,Ultima oara… Ultima oră” aleg mărturia lui Daniel Badea: ,,Jurnaliștii de azi – și mă refer la cei care lasă deoparte partizanatele și patimile – pot avea în Ion Marin modelul de om de presă care a știut întotdeauna să pună punctul pe i, care a păstrat echilibrul atunci când a emis o părere, dar care, în același timp, a amendat de fiecare dată nedreptatea”. Iar pentru lecția de presă și, în egală măsură, de viață, pe care profesorul Ion Marin a dat-o studenților, ucenicilor săi, mi se pare de reținut mărturia lui Cristian Florin Popescu: ,,Cred că țelul său principal – pe care nu l-a mărturisit explicit – era ca noile generații de jurnaliști să continue principalul său demers profesional și moral: cristalizarea unei societăți armonioase. De unde nu rezultă că era un naiv sau un visător rupt de realitate”.
Discret dar și distinct, așa cum a stat alături de Ion Marin în viața cea de toate zilele, ne întâlnim spre finalul cărții cu soția sa, Teodora. Dialogul jurnalistei cu domnia sa este ceva cu totul aparte, ceva între reverie și baladă, pe care îmi este greu să o traduc în simple notații de recenzent, lăsând cititorului privilegiul de a-i descoperi inefabila slovă. După care urmează un crâmpei de proză – „Mâinile” -, de fapt o parabolă despre limbajul de sub limbaj, al gesturilor esențiale al celui care, cu un simplu gest făcut cu mâna, poate face și desface multe.
Ajunsă la finalul periplului său în acest univers unic și impresionant pe care îl denumim, în mod curent, Ion Marin, jurnalistul, Eveline Păuna se retrage discret, nu înainte, însă, de a ne avertiza: „În lupta cu timpul, fiecare poveste speră să atingă nemurirea. De câte ori veți avea în mâini acest volum, vă rog să-i aprindeți în gând o Lumină celui care a vegheat ca multe generații de ziariști să-și acută condeiele în slujba dreptății”.
În tot, cartea Evelinei Păuna este o admirabilă demonstrație inclusă în fapte a ideii că drastica sancțiune a lui Andre Gide – ,,numesc jurnalism tot ceea ce m-ar putea interesa, mâine, mai puțin decât azi” – poate fi și ea contrazisă. Ba, încă, și cu foarte mult folos, pentru că, o dată cu aceasta care uitare este, cu adevărat, ținută la distanță!…

Șerban Cionoff

(*) Eveline Păuna ,,Povestea unui jurnalist. Ion Marin.”, Editura UZP-Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, 2017

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.