EPIGRAMA Și FESTIVALUL NAȚIONAL DE UMOR „ION CĂNĂVOIU”

Ediția a XXVI-a, 25-28 octombrie 2018, Târgu Jiu

EPIGRAMA este o specie literară a genului liric, care se bucură de îndelungată tradiție. Se cade ca, în puține rânduri, să redăm istoria acestei creații literare scurte, care azi înflorește, cu preponderență, la români. Este, poate, cea mai veche formă de literatură din istoria culturii; ea s-a desprins de inscripție (de altfel, înseamnă chiar inscripție, din gr. epi – pe, grafein – a scrie – pe pietrele de mormânt, pe statui, pe scuturi și alte arme, pe obiecte oferite zeilor sau persoanelor importante). Cu timpul, inscripția apare în versuri (în distih, la început), dând un plus de relief și durată ideii exprimate, căpătând conotații cu transpunerea realității în altă zonă – cea afectivă, apoi afectiv-ironică sau în zona patosului. Sunt cunoscuți primii autori de versuri, Terpandru (sec. VIII î. Chr), apoi Alceu, Sapho, Arhiloh, Pisandru din Rodos, Anakreon, Simonide din Kios. În perioada alexandrină (sec. III-II î. Chr.), epigramele devin mici compoziții pline de spirit și cu un limbaj prelucrat cu grijă – adevărate elegii în miniatură. Callimah (310-285), în câteva versuri de o cizelare perfectă, având în încheiere o vorbă de duh, o ironie, o sclipire spirituală, realizează capodopere ale genului. E perioada în care apare acel element specific epigramei, spiritul care contribuie la realizarea poantei (a ascuțimii, a înțepăturii – it. aguzzuatura, sp. agudeza, engl. pointed, biting, germ. Schärfe) – acea vivacitate intelectuală conferită de concluzii neașteptate, prin opoziția ideilor asociate în mod surprinzător, prin singularitatea ideii față de adevărurile general acceptate, față de obișnuință, de inerție. Se face remarcat Leonidas din Tarent, contemporan cu Theocrit; prin el, epigrama devine un ferment al literaturii, datorită inovațiilor, prin căutarea noului în expresie și idee. De la greci, epigrama e preluată de romani, vestiți prin stilul lor lapidar, excelând în acest gen restrâns Catullus (cel care a cântat-o pe Lesbia), Caton, Varon, Petronius – considerat arbitrul eleganței în Roma secolului I, plină de bogăție și desfrâu, autorul „Satyricon” -ului.
Cel care a dat strălucire epigramei latine, fixând, în același timp, statutul definitiv al acestei specii literare, este Marcus Valerius MARTIALIS (aprox. 40-140 e.n.). El se conduce după principiul, rămas până astăzi valabil, Parcere personis, dicere de vitiis (a se cruța persoanele, să se atace viciile). El a intuit structura spirituală a epigramei, tensiunea din interiorul ei rezultată din ciocnirea dintre implicit și explicit, dintre așteptare și rezolvarea surpriză din poantă (a intuit, adică mecanismul epigramatic).
Legătura cu Evul Mediu o face poetul creștin Ausonius (sec. al IV-lea) care scrie epigrame în latină cu tentă de madrigal, închinate personalităților orașului său – Bordeaux. E poetul căruia literatura universală îi datorează motivul CARPE ROSAM, conferind o nuanță nouă cunoscutului CARPE DIEM horațian.
În Evul Mediu, EPIGRAMA cunoaște un hiatus, creștinismul respingând umorul, considerându-se că râsul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, îi atenuează frica. Cultura nu e lipsită total de acest produs literar: circulă ANTOLOGII, cele mai cunoscute fiind ANTOLOGIA lui CONSTANTIN CEPHALAS din sec. X și cea a lui MAXIM PLANUDOS din sec. XIV. În plus, în această lungă perioadă, mai mult sau mai puțin intenționat, fabulele esopice, enigmele și alte produse literare de acest fel sunt confundate cu epigrama. Aceasta reînvie odată cu Renașterea, revenind pe drumul ei, luând-o aproape de la început: în țările Occidentului, se scrie în latină, apoi în limbile naționale care-și afirmă individualitatea: italiană, spaniolă, franceză, germană, engleză, rusă… Cunoaște o deosebită înflorire la francezi, începând cu secolul al XVI-lea. Umorul englezesc, de un tip special, naște altă formulă de „epigramă”, numită limerick.
Pentru a ajunge la stadiul actual, plecând de la statutul conturat de Marțial, epigrama și-a cizelat forma, a adoptat idei noi conforme cu evoluția societății, accentuându-și, în paralel, ingeniozitatea mecanismului producerii poantei. Dacă, la început, a fost distihul, impus de spațiul restrâns și de materialul dur al inscripțiilor, după aceea versurile au început să se înmulțească, dar se oprește, de preferință, la catren. În literatura română, apare, timid, în prima jumătate a secolului al XIX, sub influența literaturilor europene – în special a celei franceze – care au găsit, la noi, germenii primitori ai proverbelor, zicătorilor, strigăturilor, ghicitorilor.
La ora actuală, în general, ea nu se mai practică în Apus, unde înfloresc anecdotele și caricatura, glumele (asociate la noi cu bancurile), dar și-a găsit adăpost în literatura română, devenind o creație definitorie a hazului de necaz românesc, dar și a înțepăturilor, a ironiei și satirei. E drept, românii au venit mai târziu la festinul epigramei, dar, după afirmarea ei, n-au mai abandonat-o. Și, azi, ea cunoaște o mare înflorire aici, la noi, între hotarele Țării și dincolo de ele, unde viețuiesc români. În felul acesta, epigrama îi unește pe toți românii.
În întreaga țară activează cenacluri de profil, reunite în Uniunea Epigramiștilor din România (U.E.R.).
Festivalul de Umor „Ion Cănăvoiu” are loc, ca-ntotdeauna, în octombrie, de data aceasta, intre 26-28 (adică vineri, sâmbătă și duminică). Totul se desfășoară într-o organizare perfectă.
Juriul la creația literară, sosit cu câteva zile mai devreme, avându-l ca președinte pe gorjeanul Nicolae Dragoș, a fost alcătuit din Horia Gârbea, Elis Râpeanu, Petre Gigea-Gorun, Alexandru Păsărin, Aurelian Șuță, Marian Dobreanu, Spiridon Popescu și Ion Popescu-Brădiceni, secretar fiind Dan Popescu.
Vineri, 26 octombrie, între orele 9-13, au avut loc lucrările juriului, la care a participat și Ion Cepoi – Directorul Centrului pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale – Gorj.
În aceeaşi zi, după amiază, începând cu ora 18, a avut loc o întâlnire a umoriștilor gorjeni, a membrilor juriului și a altor invitați, cu elevi de la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu”, într-un mic amfiteatru primitor. Pe elevi i-au animat, mai ales, epigramele prezentate de Marian Dobreanu și de Elis Râpeanu. Ceea ce a fost de-a dreptul emoționant a fost reacția elevilor, la sfârșitul recitalului nostru, care s-a încheiat cu un catren închinat Centenarului Unirii (premiat la festivalul de la Craiova, 7-8 septembrie 2018):
De Centenar se pun la porți
Drapele sfinte-ntru cinstire:
Christos a înviat din morți,
Românii-nvie prin Unire!
Și cu poezia Rugăciunea Timpului, publicată în LITERATURA ȘI ARTA de la Chișinău:
Întoarce-Ți, Doamne, Fața înspre Țară
Și-ajută-ne să ne-adunăm Acasă,
Să nu mai fim românii „de afară”,
Împinși ca sluga la un colț de masă!

Fă, Doamne. – N clipa asta o minune,
Presară pe hotare busuioc,
Azi Timpul stă-n genunchi, la rugăciune,
Adună, Doamne, Țara la un loc…

Când peste Prut mai viscolesc siberii,
Lumina graiului ne dă căldură,
Ne apără hotarul de imperii,
La răsărit de Țară e armură

Credința-stâlp de sprijină pridvorul,
Din inimi și din flori clădim altare,
Un drum de lacrimi străjuiește dorul,
Ne vindecă de-atâta depărtare!

Fă, Doamne. – N clipa asta o minune,
Presară pe hotare busuioc,
Azi timpul stă-n genunchi, la rugăciune,
Adună, Doamne, Țara la un loc!
Sâmbătă, 27 octombrie, a avut loc vernisajul Salonului Internațional de Caricatură, la care au participat umoriști și, bine-nțeles, caricaturiști din România, Moldova, Bulgaria, Serbia. Marian Avramescu, ale cărui lucrări (în mare parte portrete – caricaturi) umpleau doi pereți și jumătate, Cristian Vecerdea–CRIV și Aurel Șuță–ȘAI au executat portretele celor prezenți, care făceau coadă la scaunele pe care se așezate ca „modele”.
A avut loc și o lansare de carte – SUS PAHARUL!, antologie de epigrame alcătuită de Elis Râpeanu (cu un studiu introductiv: Epigrama „potatorică” – cuvânt înrudit cu potabil (ă), de la lat. poto. – Are = a bea), în care un loc de seamă îl ocupă Al. O. Teodoreanu, și lansarea revistelor de umor HAZUL și HOHOTE, precum și numărul aniversar al minusculei reviste CEAȘCA DE CAFEA. Despre volumul cuprinzând epigrame privind „ridicarea paharului plin” au spus cuvinte de laudă Ion Popescu-Brădiceni și Nicolae Dragoș, după care autoarea a mulțumit gorjenilor – „cei mai olteni dintre olteni”, cei cu un dezvoltat simț al umorului și cu mare dragoste de zaibăr.
Momentul culminant al festivalului l-a constituit marea sărbătoare de la Runcu (localitatea de baștină a lui Ion Cănăvoiu), organizată de autoritățile locale, întru neuitarea scriitorului, unde a avut loc un spectacol artistic realizat de formații artistice și soliști locali, precum și decernarea premiilor, gala laureaților și recitalul epigramiștilor prezenți, din toată țara. După agapa la care participanții au fost onorați cu bucate alese și cu păhărele și pahare pline, participanții s-au întors acasă, ducând cu ei căldura sufletească a gorjenilor, deosebit de ospitalieri, și spiritul înviorat de ingeniozități epigramatice.
Deci, s-o luăm pe rând, oprindu-ne, la urmă, în sectorul epigramei, creație care ne ocupă mult spațiu, deși se pot da exemple, și de la celelalte secțiuni, de adevărate reușite în domeniul umorului literar.
La VOLUME s-au prezentat 18 cărți și s-au dat numai două premii: unu la epigramă (câștigat de harnicul G. Zarafu, cu antologia extrem de cuprinzătoare, „Literatura văzută de epigramiști”) și unu la alte specii umoristice (câștigat de P.I.F. Vasilescu din Craiova, cu FABULE).
La PROZĂ SCURTĂ UMORISTICĂ, premiul I a fost câștigat de Lazăr Popescu din Tg. Jiu (e singurul festival din țară la care participă și „localnici”, lucru care nu este indicat și la nici un alt concurs din țară nu se permite participarea autorilor din județul respectiv, cu atât mai puțin, din localitate).
La FABULĂ – creație literară care a reînviat din propria cenușă, ocupându-și locul care i se cuvine în literatura română – s-au acordat trei premii: premiul I – Calotă Rodica (de unde credeți că e? Ați ghicit: din Târgu Jiu!), premiul II – Vasile Larco (Iași) și premiul III – Any Drăgoianu (Țânțărenii – MH).
La PARODIE/POEZIE UMORISTICĂ, singurul premiu acordat a fost câștigat Ion Moraru din Galați.
La EPIGRAMĂ, secțiune cu participanți mai numeroși, la care s-a impus un număr prea mare de creații, după a noastră părere și conform practicilor de la celelalte concursuri din țară: autorii au participat cu 10 (zece) catrene (mai mult sau mai puțin epigramatice), s-au acordat trei premii, plus unu special: premiul I – Nichi Ursei (Rm. Vâlcea), premiul II – Gh. Bâlici (Chișinău – MD), premiul III – George Eftimie (Buzău) și premiul special – Nae Bunduri (Brașov). E de la sine înțeles că n-au putut fi premiați toți autorii care s-au prezentat cu epigrame reușite. Dar, printre atâția câți și-au întrecut condeiul la concursul patronat de renumitul Ion Cănăvoiu (1938-1992), există unu care, după cum se exprimă Virgil Ierunca (în „Concesii”), „ucide moartea prin cuvânt”, precum în următorul catren – adevărat pamflet:
Realitatea românească
Azi în țara-n care greul
Legilor îl fac penalii,
Ai să vezi uimit că leul
E complice cu șacalii (Nichi Ursei)
În încheierea prezentării acestei manifestări privind umorul românesc, care se alătură, ca-ntr-o horă a Unirii, altor concursuri/festivaluri din țară, să ne oprim o clipă la Hobița cea gorjeană, unde se năruie casa marelui sculptor și să ne rugăm la Nemuritorul Constantin Brâncuși:
Pe-acest gorjean ce s-a zidit în mit
Românii-l roagă astăzi să renască
Să țină dreaptă, înspre INFINIT,
COLOANA vertebrală românească.

Elis Râpeanu / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.