Închid ochii şi mintea mă poartă
spre un punct fixat din inexistenţa
ce pare veşnicie, încet-încet înăuntrul meu
se instalează vidul şi mă eliberez de mine,
empatia îmi topeşte formele şi mă însufleţeşte în altceva.
Mă găsesc între două lumi diferite închipuite-n sfere,
una materială, luminoasă, plină de sens,
alta opac-străvezie, neînţeleasă.
Sferele se atrag sau se resping în funcţie de o putere
aflată în afara sistemului de referinţă.
Într-o parte se află increatul, informul,
în cealaltă parte desăvârşirea, precunoaşterea, clarviziunea.
Mă întreb unde sunt eu, punct de tangenţă, material,
variabil şi mobil, între naşterea şi moartea mea.
În mişcarea mea difuză deformez doar liniştea,
de-ale cărei margini mă lovesc,
şi pătrund în lume ca o aproximare a spaţiului
într-o roată învârtită la nesfârşit.
Uneori stau în verticalitate la capătul unei prăpăstii,
extremele mă închid ca două eternităţi,
şi o putere harismatică îmi dă un punct de sprijin în zenit,
aud căderea unei clipe în alta, simt cum timpul creşte
şi tot mai mult de mine mă separ.
Noaptea aud urlete de lupi împrejurul casei mele,
dimineaţa le caut urmele, care nu sunt – amintirile,
strânse în haită, încearcă să mă sfâşie.
Disimulată în candoare, persistă-n mine nostalgia
de care mă reazem asimptotic şi progresez
ducând atavice poveri.
Derivând pe căi obscure,
în cadenţa gândurilor, simt cum spaţiul fuge
şi mă lasă fără urme, simt cum toate ceasurile se adună
într-un ochi şi timpul se multiplică la infinit.
Cerul se lasă pe cumpăna fântânii dintre anotimpuri,
ciuturi de apă se adaugă anilor netrăiţi.
În profilul de lumină, un nevăzut arcuş atinge forţe
divizate-n aripi, albul umple relieful –
profanare de splendori răsucite-n amintire.
Între naştere şi moarte este un rest,
ca o ultimă ramură între cer şi pământ,
între progres şi declin există totdeauna un drum,
ce se cheamă înţelepciunea de sine.
Doina Drăguţ