La primul Centenar / Acad. Gheorghe Păun

O formă mai explicită a titlului anterior, cu intenţia optimistă sugerată deja, este „cu încredere, la primul Centenar”, iar sintagma trimite la observaţia că un bun al nostru de mare preţ, un bun suprem, „credinţa în trăinicia poporului român”, cum spunea Eminescu (a se vedea textul de la pagina următoare), pare a fi în cumpănă, ca urmare a asediului sistematic la care am fost supuşi, nu numai din acest punct de vedere, în ultimele trei decenii. O ţară bogată în resurse de tot felul, de la sol-subsol la forţă de muncă şi capacitate de cumpărare, aflată la răscruce de imperii, unele fantomă, altele resurecte, „obosită” politic de aproape jumătate de secol de comunism, este, natural, o pradă potenţială (relativ uşoară) pentru afacerişti, corporaţii, actori geopolitici – la fel cum este orice ţară similară la vremea globalizării transformate în junglă financiară şi tăvălug nivelator sub variate umbrele doctrinare perverse, de genul „corectitudinii politice”, „societăţii deschise” (echivalent: „vraişte”), democraţiei oengiste…
Şi totuşi, noi suntem cei care am spus, atunci când a trebuit: No, hai! Aiasta nu se poate, maiestate! Pe aici nu se trece! Fără comunism!
Dacă reuşim să ne scuturăm puţin de zgomotul continuu, hipnotizant (şi bine coordonat) al anti-româniştilor (folosesc un termen grav, dar acoperitor şi pentru mercenari, şi pentru snobi-năuci-imitatori, pentru agenţii de influenţă şi lichelele pleşuve de conştiinţă, pentru frustraţi şi cabotini deopotrivă), ne vom da atunci seama că ne lăsăm prea uşor manipulaţi, că reacţionăm exact cum doresc aceştia, jucându-le nemernicul joc. Printre altele, jeluindu-ne, repetând frazele toxice, căutând vinovaţi, găsindu-ne pe noi toţi vinovaţi, afundându-ne într-un pesimism schizoid (căci neavând de a face cu realitatea) paralizant – devenind astfel agenţii inocenţi, dar păguboşi, ai agenţilor anti-românişti cu comanditar (extern) şi rubrică pe statele de plată ale acestuia.
No, aiasta nu trebuie să mai dureze!…
Vă propun, aşadar, ca de Centenar – primul Centenar! – să fim optimişti. Şi avem multe motive să fim astfel. Încrezători adică în poporul român, în România, în noi înşine!

1 Voi pleca de la substratul geto-dacic-tracic-pelasg…, de la mileniile de locuire a „Grădinii Maicii Domnului”. Tărtăria (scriere înaintea scrierii), Hamangia (un pământean neolitic gândind, nu pregătit să ucidă), Cucuteni (câtă eleganţă, magie şi geometrie!), Sarmizegetusa (calendarul, Zalmoxis, lupul, cuiul dacic, steagul dacic…), Munţii Buzăului, Sinaia şi câte altele. Columna lui Traian (omagiu adus de învingător învinsului…) şi dacii aceia senini-demni de pe soclurile Romei, dar şi ajunşi la Ermitaj sau la Prado, cu mâna dreaptă aşezată, iniţiatic parcă, peste mâna stângă… „E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat!” – o spune tot Domnul Eminescu. Nu continui, multe se pot adăuga, remarc doar, răutăcios-polemic, că dacă dacofobii au pus în circulaţie cuvântul dacopat, e clar că e ceva aici care-i preocupă, care-i sperie… Tocmai de aceea, din dacofil cum eram, sunt pe cale să devin dacoman… Aştept ajutorul unui dacolog.

2 Apoi, limba noastră cea română, stăpâna noastră, în adâncuri înfundată. Nu reiau şi altele dintre multele sintagme poetice care s-au rostit la adresa ei, de o parte şi de alta a munţilor, de o parte şi de alta a Prutului, amintesc doar că ea este surprinzător-reconfortant de unitară, cum limbile unor ţări mult mai mici şi cu istorii mult mai „binevoitoare” nu sunt, o limbă ospitalieră şi autoritară, de o complexitate-subtilitate rară, o revelaţie pentru lingviştii romanişti – s-a mai scris în revistă despre toate acestea. O limbă pe care se pliază sufletul şi mintea noastră – spun asta filosofii şi psihologii, sociologii şi pedagogii. Norocul nostru să fim născuţi în limba română. Limba noastră maternă, adică de la mamele noastre primită. (Măcar pentru asta, s-o iubim şi s-o apărăm de stricătorii de limbă!)

3 Ţăranul român. O să-mi spuneţi că nu mai există, o să răspund că o generaţie sau două el este încă aici, ba chiar în forma autentică, de om al pământului. În majoritatea dintre noi încă veghează un ţăran. Unul tradiţional, care ştie că „veşnicia s-a născut la sat” şi că, tot Lucian Blaga o spune (în Elogiul satului românesc, discursul său de recepţie în Academia Română), satul este cosmocentric, atemporal, „nu se lasă impresionat, tulburat sau antrenat în marile procese ale istoriei”. Ar trebui reluat-recitit întreg discursul lui Blaga, trec mai departe spunând că şi satul de azi, chiar cu asfalt, canalizare şi telefoane smart, îşi păstrează o mare inerţie, o benefică rezistenţă la schimbare (am bibliografie UE privind modul în care satele, nu numai din România, dar cu exemple şi din Vrancea noastră, „navighează” printre directivele uneori (dar nu rareori…) uşor miciuriniste ale „experţilor bruxellezi”).

4 Pentru că se leagă de cele dinainte, amintesc aici diaspora (corect: emigraţia românească). Aproape cinci milioane, o ţară plecată din ţară! În mare măsură, vorbind încă româneşte, mergând duminica la biserica românească (laudă BOR pentru sutele de parohii şi preoţi ortodocşi din lume), care vin în ţară de Crăciun şi Paşte, şi-au construit case în satele din care au plecat – semn că au în gând să revină. Şi, am date din mai multe surse, s-a schimbat deja „trendul”, românii au început să revină acasă! Mass-media e captivă încă sloganului „Paradisul e dincolo” (totdeauna suntem dispuşi să credem aşa, ne-o spun psihologii, care ne mai asigură însă şi că „nicăieri nu este ca acasă”), se face că nu observă. Prevăd un şoc pozitiv pentru societatea românească, inconfortabil pentru politicieni şi birocraţi, pentru detractori şi „angajatorii” lor, la orizontul a cel mult cinci ani, când un număr semnificativ de români „cu şcoala vieţii în Occident” vor veni să trăiască, să muncească, voteze şi crească copiii, aici, în România, în limba română! Procesul ar fi mult grăbit dacă de la propaganda pentru emigrare s-ar trece la propaganda pentru revenire. „Orice român se întoarce cândva acasă!” – impunem acest slogan?…

5 Românii şi România sunt iubiţi de Dumnezeu. Nu are legătură cu pelerinajele la moaşte decât în sensul reciprocităţii: şi românii Îl iubesc pe Dumnezeu-Drăguţul care, prin legende şi poveşti, umblă pe pământ, îndumneze-indu-i pe oameni, El înomenindu-Se. Mă gândesc – au spus asta mulţi teologi cu har – la curăţenia-cuminţenia acestui popor, la lipsa lui de păcate istorice. La noi, o Noapte a Sfântului Bartolomeu este de neconceput, la fel beciurile şi rugurile unei instituţii precum Inchiziţia. Noi „nu vrem să închinăm popoare”, cum spunea un cântec vechi, drept care nu am jefuit colonii, mândrindu-ne cu obeliscuri şi temple mutate ostentativ prin pieţele oraşelor noastre. La Judecata de Apoi a istoriei, noi mergem cu căciula în mâini şi cu fruntea senină.

6 Românii au ingenium, spunea (la 1912) Simion Mehedinţi, care mai spunea şi că „adevărata renaştere a unui popor începe cu tinerimea sa”. Priviţi ochii copiilor din şcoli, genialii aceia mici, a tinerilor din facultăţi, şi veţi înţelege încrederea mea: fosfor din cel mai pur! Românii au umor, mai mult decât vecinii, şi limba îi ajută la asta – au spus-o Eminescu, Iorga, acelaşi Simion Mehedinţi. „Balcanismul ca demon păzitor”, titra undeva Gh. Grigurcu. Toate acestea fac din români un popor de mare anduranţă, care ştie că apa trece, pietrele rămân, căci ce e val ca valul trece. Râdea cândva de moarte, a râs dintotdeauna de întâmplări potrivnice, de cotropitori – haz de necaz…

7 Se ştie că diversitatea dă vitalitate, eficienţă, putere – România are o diversitate geografică şi culturală fabuloasă, cum nu cred că se mai întâlneşte altundeva pe planetă, indiferent unde am mai decupa pe planiglob o suprafaţă comparabilă. Asta, de la nivel de forme de relief (mare, lacuri din toate categoriile, fluviu, râuri, deltă, câmpie, dealuri de toate formele şi înălţimile, depresiuni, podişuri, munţi de toate vârstele şi tipurile, defileuri, trecători, peşteri, cascade) la bogăţia folclorului, a tradiţiilor, cu splendide posibilităţi de detaliere la toate capito-lele – colinde, cântece şi jocuri, obiceiuri de nuntă şi de îngropăciune, port popular, descântece şi superstiţii, împodobirea caselor, a porţilor, biserici de zid, de lemn, pictate în exterior, artizanat, bucă-tărie. Plus varietatea etnică, pentru că, iarăşi, nu cred că mai există un loc pe lume, unde, pe o ase-menea întindere, să convieţuiască (în pace până nu-şi vâră coada politica sau geopolitica) atâtea neamuri: români, macedoneni, maghiari, ţigani, saşi, sârbi, bulgari, turci, tătari, greci, lipoveni, evrei, polonezi, armeni, italieni, ucraineni ş.a.– în ultimii ani, adăugăm chinezi, arabi, africani.

8 România este o ţară bogată – e un dezavantaj în preajma prădătorilor, e un avantaj în sine. Cernoziom, apă, pădure, sare, aur, petrol şi gaz, fier, uraniu, metale rare, marmură, floră şi faună… Ajungem iarăşi să ne gândim la bicisnicia clasei politice de astăzi – şi la presiunile enorme care apasă asupra ei. Divide et impera e o „reţetă” veche, dacă vrei să ocupi o ţară, ia-i identitatea şi pune-i conducători corupţi (sau fă-i pe localnici să creadă că sunt corupţi, aş nuanţa eu) e o formulare scurtă a lui Johan Galtung pentru o „învăţătură” care poate fi găsită şi în scrierile lui Sun Tzu. Nu absolv de vreo vină clasa politică, explic (parţial, pentru că mai sunt şi alte explicaţii) slăbiciunile ei şi caut sugestii de schimbare.

9 Iar aici stă o altă puternică sursă de optimism: ştim! Aşa cum suntem istoric „vaccinaţi” la propaganda rusească (şi maghiară), este deja prea mult şi din partea „formatorilor de opinie”, a politicienilor care nu sunt oameni politici, a demitizatorilor şi relativizatorilor de profesie, a oengiştilor de toate calibrele. Ştim cu cine avem de a face. Ştim că este nevoie de resetare. Se spune că, în momentele de cumpănă, poporul român a produs personalităţi providenţiale – să credem, să căutăm, să provocăm. În contextul Centenarului, este de presupus că nu numai noi, alegătorii, ci şi politicienii şi-au dat seama cât de departe sunt ei de statura înaintaşilor. Comparaţia e aproape o blasfemie – monumente versus… trecători. Sunt măcar unii dintre ei prinşi de remuşcare, mobilizaţi sau, dacă nu se ştiu în stare de mai mult, decişi să lase locul altora? Greu de spus şi de sperat, dar pot fi ajutaţi – prin vorbe, prin vot. Nu ştiu dacă nu cumva este doar o impresie, dar mi se pare că şi la nivelul „entropizatorilor” de meserie se observă o „schimbare de gardă”, seniorii tociţi şi cunoscuţi până-n dedesubturile compromise ale biografiei lor par a lăsa locul celor din „eşalonului doi” oengist, insistenţi, vorbăreţi şi bine instruiţi, dar fără mare putere de convingere. Cu toţii, câini care-şi latră coteţul, vai de sufletul lor…

10 România are două instituţii naţionale identitare de mare tradiţie şi prestigiu, care nu au putut fi încă implacabil politizate, Academia şi Biserica, şi care au făcut şi pot face imens pentru ţară (şi de aceea, ambele se află sub atacul continuu al anti-româniştilor). Forţa ştiinţifică şi culturală a Academiei este imensă, folosită corect ar putea da decidenţilor din toate ramurile soluţii-sugestii cu adevărat fundamentate, libere de condiţionări politice sau de altă natură, strategii de dezvoltare de anvergură, structurale. La fel, forţa spirituală a Bisericii este de necontestat. La nivel simbolic, aş alătura două gesturi de mare vizibilitate ale celor două instituţii: construirea Catedralei Neamului, în cazul BOR (cu sfinţirea semnificativ plasată în preajma Centenarului Marii Uniri), şi Apelul din februarie 2017 al academicienilor, intitulat Identitate, suveranitate şi unitate naţională. Îl reiau mai jos, spre recitire.
A făcut istorie Apelul, la modul cel mai propriu, începând cu un efect nescontat, acela de revelator (fotografic) pentru netrebnicii cu alergie la cele trei substantive din titlu! Nu pot folosi o formulare mai elegantă, ţinând seama de pertinenţa fiecărei fraze din Apel, de continua confirmare, de atunci până acum, a fiecărui diagnostic şi avertisment din text, de cât bine ar fi făcut ţării preluarea programatică a Apelului şi de faptul că Apelul a fost validat, la câteva luni distanţă, de Declaraţia de la Paris (făcută publică în octombrie 2017, dar iniţiată prin luna mai 2017). Reiau şi această Declaraţie, pe de o parte, pentru că mass-media noastră a ignorat-o ostentativ-tenace, pe de alta, pentru că e parte a unui proces mai larg, de întoarcere a lumii („civilizate”) la normalitate.

11 Într-adevăr, se simte o schimbare în lume, asistăm la un punct de inflexiune al istoriei, produs la interferenţa-ciocnirea dintre globalizare şi localizare, dintre „progresism” stângist şi tradiţie, dintre relativizare şi coerenţă, nivelare şi identitate, secularism şi nevoia de transcendenţă. Interesele sunt uriaşe, lipsa de scrupule pe potrivă, interpretarea tendenţioasă şi manipularea aşijderea. Pot fi citite în această cheie, a rezistenţei la „îmbătrânirea urâtă a civilizaţiei” (cu profitori vizibili sau doar bănuiţi), curentul eurosceptic (recomand euroluciditate, ar fi mare păcat ca o idee bună, Europa unită, să fie compromisă de tendinţa proastă a unei Europe nivelate, fără naţiuni, ruptă de propria-i tradiţie, corporaţie centralizată, sufocantă), Brexit-ul, grupul Vişegrad, resurecţia dreptei în atât de multe ţări (să sperăm că va păstra buna măsură şi echilibrul), creşterea continuă a Chinei (confucianiste, e important de subliniat), ba chiar şi alegerea lui Trump ca preşedinte (eforturile deep state de a-l compromite, eventual înlătura, îmi dau argumente în plus că am dreptate) – la final, încurajatoarea Declaraţie de la Paris, care pledează pentru revenirea Europei la rădăcinile sale creştine, la familie, la valori, renunţarea la multiculturalism, corectitudine politică, reabilitarea unor termeni blamaţi propagandistic, precum populism şi naţionalism (a se vedea textul integral, în traducerea lui oficială, la paginile următoare).

12 Anul Centenarului, chiar dacă nu a fost martorul unor realizări spectaculoase, aşa cum ne aşteptam/doream, a prilejuit o mulţime de acţiuni mai trainice decât credem, cu efecte care pot suplini lipsa unor monumente noi, a unor paşi practici înspre reunificarea cu Basarabia, de exemplu. În vremea aceasta, s-a vorbit zilnic despre România Mare, despre jertfe, despre starea de azi a României. Şi, în aceste zone, vorbele sunt fapte, au puterea faptelor. S-au reabilitat termeni aruncaţi în derizoriu de zeflemitori – românism, naţionalism, patriotism, interes naţional. S-au reabilitat atitudini. Procesul s-a accentuat odată cu Apelul academicienilor – şi pentru asta zic că el a făcut, şi încă face, istorie. S-au tipărit sute de cărţi cu tematică centenar-patriotică, iar cărţile vor rămâne în biblioteci, sunt durabile. Numai Academia Română va produce în final în jur de 50 de volume din seria Civilizaţia Românească, iar aproape în fiecare număr din revistă am prezentat cărţi dedicate Centenarului, Marii Uniri, Primului Război Mondial, tipărite în toate colţurile ţării.

Şi multe altele – mai puţine la „nivel înalt”, guvernamental, centralizat, dar realmente foarte multe la nivel local sau local-de-mijloc. Cred că fiecare judeţ are numeroase iniţiative în palmaresul acestui an, am trecut recent prin câteva şi am văzut că este aşa, aici (re)amintesc doar frumoasele „proiecte de la Goleşti” ale Consiliului Judeţean Argeş (la care partener este şi Academia Română): Respect pentru Valorile Naţionale, Flacăra Centenarului şi Chemarea de la Goleşti (la concordie şi implicare). Şi alte judeţe au aderat la unele dintre aceste iniţiative, e de aşteptat ca numărul lor să crească.
Aş mai adăuga, în treacăt, separat sau argumentând puncte anterioare, detalii care par, la prima vedere, minore: formidabila „armă naţională” care este ia românească, tot mai populară în lume; turmele de oi care au acoperit toate „picioarele de plai”, parcă sfidând vremurile şi pe cei sastisiţi de Mioriţa; faptul că într-un sport de mare vizibilitate, tenisul, numărul 1 mondial a fost de-a lungul întregului an Centenar o româncă; faptul că pământul ne-a dat în acest an o producţie-record din mai tot ce am însămânţat în el. Şi vor mai fi fiind şi altele, totul e să avem privirea deschisă spre ele. Dumnezeu, spuneam, ne iubeşte.
Sigur, mai sunt multe de făcut. „E pustie multă/ Şi lucrare lungă”, cum constată refrenul uneia dintre variantele Baladei Meşterului Manole. Dar, tocmai asta e soluţia: să trecem la lucru! Mai întâi, dezmeticindu-ne, scuturându-ne de ceaţa pe care ne-o aruncă pe ochi, pe creier, pe suflet, neprietenii şi cozile lor de topor, însoţiţi de frustraţii lipsiţi de luciditate. Luminându-ne apoi: ce ţară minunată avem, frumoasă şi bogată, moştenită de la înaintaşi, care i-au lipit bucăţile de hartă cu sângele lor, şi împrumutată de la urmaşi – ce judecată ne aşteaptă!… – şi pe care ne-o hărtănesc toţi, hulpavi şi cinici, în timp ce pe noi ne învaţă să ne frângem mâinile, derutaţi, fragilizaţi, paralizaţi. Să ieşim din această capcană, e timpul!
Să credem, aşadar, în trăinicia poporului român, în România, în noi! Primul Centenar trebuie să fie un prilej de deşteptare, vorba Imnului naţional, şi de relansare – de fapt, de revenire la normalitate: la dragoste de ţară, la preocu- pare pentru soarta ei, la lucrare pentru ea, la veştejirea vânzătorilor şi vânduţilor. În stilul pe care bine-l ştiu, cei numiţi la urmă vor reacţiona diversionist-sofistic, alegând o frază, interpretând-o aiurea, vituperând apoi la adresa interpretării, pentru a anula întregul mesaj de faţă. În gând, le voi răspunde precum ţăranii de pe Argeşul de sus, intrascriptibil, iar la vedere voi ridica din umeri a lehamite şi dispreţ şi, pentru cititorul de bună-credinţă, voi saluta, de încheiere, precum Eminescu:
– Trăiască Naţia! (în România dodoloaţă!, adaug, spre deliciul copilului ardelean…) E primul Centenar! Gaudeamus!

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.