Andrei

Într-una din zilele verii în care am început să cred că a face cărți este ca o permanentă primăvară în viața omului, în viața mea a apărut un purtător de mustață impunătoare, în umbra căreia se răsfăța mai mereu o țigară. Negrul ochilor desfășura către interlocutor o rază de lumină încurajatoare, o lumină menită parcă să sublinieze rotunjimea rostirii cuvintelor, cuvinte ce se rostuiau într-o dicție actoricească și într-o dulceață specifică graiului moldovenesc. Parcă-i actor îmi zisesem, și aveam să aflu că chiar actor era, și nu oriunde, ci la Chișinău, unde actoria nu părea atunci deloc o îndeletnicire de joacă, ci extrem de serioasă, cum bănuiesc că este și astăzi.
Acea lumină văd că s-a păstrat la fel, după cum la fel s-au păstrat mustața și țigara în prelungirea cărora înseși cuvintele par a avea aceeași sonoritate și chiar aceeași dulceață.
Dacă nu aș ști cu siguranță că peste noi s-au scurs maldăre de ani neîndurători, în care drumurile noastre în numele și datorită cărților ne-au rezervat bucurii nenumărate, aș putea spune că ziua de atunci este chiar ziua asta. Dar de atunci s-au întâmplat multe, lângă fetele cu care a venit din Chișinău, soția Flora și fiica Adriana, să cunoască și să trăiască viața Bucureștiului, s-a adăugat scumpetea de nepoată Adina, mândrie și izvor de căldură a iernilor pe care i le-a hărăzit destinul.
Cum ziceam, dacă sumedenia de anotimpuri nu ne-ar fi îmbrăcat anii în straiele unor amintiri de neuitat, aș putea afirma că ziua aceea este chiar ziua aceasta cu aură sărbătorească, de fapt sărbătoare în toată regula, care ne-a învăluit deja cu lumina ei zimțuită de aura sfințeniei.
A trecut ieri pe la mine exact ca în clipa despre care am povestit deja, la care mai trebuie să adaug că la fel a adus cu sine o umplutură de zaibăr, negru și dulce-acrișor întocmai ca acela de neuitat, cărat cu grijă și mare dragoste tocmai din stânga Prutului, producție a viilor buneilor români pur sânge, cu rădăcini adânci și ramuri viguroase peste văluririle de teren și suflet desfășurate dincolo de Giurgiulești, spre Cuza Vodă și chiar mai departe. Am depănat împreună amintiri umbrite de regretul că încă mai trebuie să trecem nefireasca graniță de la frate la frate.
Lumina speranței învinge însă și, sunt convins, va birui curând.
De Sfântul Andrei, ziua onomastică a lui Andrei Soțchi, actor și prieten cu apucături de frate despre care vorbesc, gândul acesta mă încălzește într-un fel aparte. Poate și fiindcă, doar peste câteva zile, rotunjește șapte decenii de când poartă într-o singură inimă, mare și iubitoare, România întreagă.

Firiță Carp / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.