UNIUNEA ZIARIŞTILOR PROFESIONIŞTI

– compendiu aniversar –

autor – George Brătescu

În atmosfera plină de patriotism care domnea în ţară după încheierea primului război mondial şi mai ales după istoricul moment petrecut la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, cincizeci de ziarişti foarte tineri din Bucureşti au luat iniţiativa constituirii Uniunii Ziariştilor Profesionişti, organizaţie menită să grupeze gazetarii din toate regiunile istorice, să-i solidarizeze şi în acelaşi timp să le dea prilejul de a deprinde meseria exercitand-o în spirit democratic. Esenţa acestui deziderat o constituia profesionalizarea prin creaţia publicistică de mare ţinută, la nivel occidental.

La 11 ianuarie 1919 a avut loc adunarea generală de constituire a Uniunii, care   s-a ţinut în imobilul de pe strada Sărindar, unde s-a  aflat mai târziu Berăria Berlin. A fost adoptat statutul şi a fost aleasă conducerea Uniunii. Trebuie subliniat entuziasmul care domnea în această primă reuniune, explicabil prin vârsta participanţilor căci, doar cu câteva mici excepţii, ei nu depăşeau treizeci de ani. Printre aceştia se numărau Victor Iamandi, Eugen Filotti – viitori miniştri, apoi Nicolae Batzaria, Ion Minulescu, Ion Pas, Cezar Petrescu – poeţi şi prozatori care se afirmau încă de pe atunci în literatură, Constantin Papacostea, Samson Abramovici, Brunea Fox, Dinu Dumbravă, Ion Felea, Mircea Grigorescu, I.G. Peltz, Nicolae Pora, Jean Vulpescu şi Pamfil Şeicaru – ce vor deveni peste ani personalităţi ale gazetăriei româneşti.

După aprinse dezbateri cei prezenţi au ales prin vot unanim ca preşedinte al UZP pe cel mai în vârstă şi mai cunoscut dintre ei, în persoana publicistului Heinric St. Streitman, care nu împlinise la acea dată cincizeci de ani .

Heinric Streitman era licenţiat în filosofie şi doctor în ştiinţe fizico-chimice. Debutase ca ziarist în 1894 la ziarul „Românul”, apoi publicase în ziarele „La Patrie” de limbă franceză, „Munca”, „Facla”, „Contemporanul” şi era consilier în Ministerul de Externe. În acelaşi timp deschisese librăria „Hasefer”, o adevărată expoziţie de artă, tixită de tablouri valoroase, cu salon de lectură elegant, totul mobilat şi organizat în stil veneţian. Streitman se situa în afara redacţiilor ziarelor, publicând articole pline de savoare şi detaşare politică, deşi cochetase cu cercurile socialiste în studenţie, la Paris. La Bucureşti era însă curtat de oameni politici de dreapta precum I.G. Duca, doctorul Constantin Angelescu şi Constantin Argetoianu, care-i frecventau cu regularitate salonul de lectură, comandând cărţi rare şi scumpe. Streitman era un erudit, un enciclopedist. Cunoştea bine Talmudul, Coranul, Evangheliile creştine ca şi pe Mallarmé şi Rabelais; avea  un stil subtil, maliţios, ironic, bănuitor, indulgent adesea. Scrierea lui se detaşa prin cursivitate, fiind admirată de Tudor Arghezi şi chiar imitată mai târziu de acesta.

Iritat de evoluţia politică şi evenimentele sângeroase din Rusia,  Streitman s-a dezis de socialism, persiflând bolşevismul şi pe Lenin, devenind liberal în gândire fără a intra în partidul Brătienilor. Apoi a trecut la dreapta eşicherului politic, a fost ales în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Agrarian al lui Octavian Goga şi deşi era evreu a făcut campanie electorală cuziştilor. L-a sprijinit material şi l-a sfătuit pe Pamfil Şeicaru pentru a realiza ziarul „Curentul”. La bătrâneţe Streitman a sfârşit ca evreu de extremă dreaptă în tabăra sioniştilor militând pentru formarea unui stat israelian în Palestina , fără ca pentru aceasta să fie persecutat de regim.

La adunarea generală de constituire a UZP , Streitman fusese propus preşedinte de un ziarist foarte tânăr, Pamfil Şeicaru, cel care a condus câţiva ani mai târziu celebrul ziar „Curentul”. Acolo, la „Curentul” au lucrat o perioadă ca redactori mai mulţi membri fondatori ai UZP ca Mircea Stein, Brunea Fox şi Moses Rosen, devenit peste ani rabin .

La acelaşi congres de constituire sau, mai corect spus, adunare generală, a fost ales secretar general Vasile Canarache, licenţiat în istorie, redactor la „Adevărul”. După suprimarea abuzivă a ziarului, în 1937 la comanda lui Carol al II-lea, Vasile Canarache obligat de împrejurări se va dedica arheologiei, descoperind vestigiile portului antic Tomis şi celebrul mozaic roman, precum şi o mulţime de alte piese de arheologie cu care a deschis un muzeu astăzi foarte cunoscut în ţară şi în străinătate. Stabilit la Constanţa nu a abandonat profesia de ziarist, continuând să publice articole pe teme istorice în diverse ziare bucureştene. Canarache a fost la senectute unul dintre cei ce au revigorat Uniunea Ziariştilor în 1955 .

După ce adunarea generală de constituire s-a consumat, toţi cei prezenţi au sărbătorit evenimentul la restaurantul „Trei ochi sub plapumă” unde cânta taraful ”Ochialbi”. Atmosfera din cadrul Uniunii era caldă şi colegială, remarcându-se solidaritatea de breaslă şi etica profesională, mai presus de simpatiile politice sau convingerile religioase. Jurnaliştii se ajutau între ei, conlucrau adesea, chiar dacă erau angajaţi în redacţii diferite.

 Un exemplu pitoresc şi inedit în felul său a fost cazul Petrache Lupu. Brunea Fox şi Samson Abramovici, călătorind cu trenul spre Băile Olăneşti în acelaşi compartiment cu un preot de ţară din Maglavit, au auzit de la acesta povestea unui cioban care pretindea că-L văzuse pe Dumnezeu. Preotul era foarte indignat de această istorie, însă cei doi ziarişti, intuind un reportaj de senzaţie, l-au întovărăşit pe preot la Maglavit renunţând la sejurul de la Olăneşti. L-au convins pe preot să le dea exclusivitatea materialelor  publicistice şi s-au întors la Bucureşti cu un reportaj care a făcut vâlvă fiind publicat în ziarul „Dimineaţa”. Pamfil Şeicaru a preluat ideea, pornind o amplă campanie publicistică cu acordul celor doi care aveau exclusivitatea cazului. Fox şi Abramovici au scris cărţi de rugăciuni şi broşuri cu caracter creştin, deşi erau evrei, toate tipărite la „Curentul” lui Şeicaru . Afacerea a luat o asemenea amploare încât toată lumea s-a pricopsit de pe urma ei. Chiar şi ciobanul care locuise într-un bordei s-a trezit cu o casă arătoasă din cărămidă şi, în plus, a fost chemat să-l binecuvânteze pe suveran la palatul regal.

De altfel, această solidaritate profesională a fost stipulată în statutele modificate de adunările generale consecutive din martie 1921. Tot atunci au fost consfinţite regulile organizatorice, inclusiv aceea de a primi în UZP numai ziarişti cu studii cel puţin liceale şi care trăiau din salariul primit de la o publicaţie de cel puţin trei ani.

Printre principiile statutare fundamentale se aflau: sprijinirea intereselor ziariştilor profesionişti, îmbunătăţirea stării lor materiale, acordarea de pensii suplimentare la bătrâneţe, apărarea prestigiului şi demnităţii membrilor, reglementarea raporturilor de muncă, inclusiv instituirea postului de director sau redactor şef în mod obligatoriu ocupat de un ziarist profesionist, impus patronilor de presă, constituirea de cercuri profesionale şi a unui „atelier de creaţie publicistică”.

Uniunea îşi mai propunea de asemenea să editeze o revistă profesională şi să înfiinţeze o şcoală de ziaristică. Asemenea cerinţe erau fireşti, deoarece pe atunci meseria se învăţa pe apucate de la meseriaşi mai bătrâni care, mai toţi o deprinseseră în Franţa, Germania sau Austro-Ungaria. Un punct major îl constituia extinderea Uniunii în întreaga ţară prin filiale locale, ceea ce s-a şi reuşit.

În 1922 , UZP a putut să convoace primul Congres al presei române la Bucureşti, cu care prilej au fost evocate succesele obţinute de Uniune – printre care încheierea contractelor de muncă pentru ziariştii profesionişti, dreptul la preaviz plătit la încetarea apariţiei publicaţiei, acordarea repausului duminical şi a concediului de odihnă plătit. (În majoritate drepturi sindicale)

Uniunea a realizat schimburi de valori profesionale, inclusiv prin afilierea la Federaţia Internaţională a Ziariştilor cu sediul la Paris, a participat la congresele şi acţiunile acesteia, a instituit o Comisie de etică care avea ca scop supravegherea severă a recrutării personalului din presă. Comisia era învestită cu puterea declanşării acţiunilor de eliminare a acelor ziarişti care prin conduita lor compromiteau prestigiul breslei.

La Congresul din 1923, desfăşurat la Cluj, au fost stabilite câteva reguli organizatorice noi printre care lărgirea cadrului Uniunii prin primirea ca membri a redactorilor din agenţiile de presă, graficienilor şi fotoreporterilor, crearea unei case de ajutor, înfiinţarea unui tribunal de onoare pentru rezolvarea incidentelor dintre ziarişti, patroni sau persoane particulare, organizarea unor aşezăminte menite să sporească cultura profesională şi generală a membrilor, acordarea de premii pentru cele mai bune creaţii ziaristice.

Congresul din 1930 a avut ca raportori pe Dimitrie Gusti („Menirea radiofoniei româneşti şi universitatea radio”), Tudor Vianu („Cinematograf şi radiodifuziune în politica culturii”) şi Constantin Papacostea („Despre presă şi problemele ei culturale”). La rândul său, Eugen Filotti a prezentat un studiu documentat privind acţiunea presei în societate, arătând că publicistica stimulează solidaritatea socială, naţională şi internaţională , formează conştiinţe colective, educă, având datoria de a informa corect şi onest în toate domeniile, în final deţinând forţa de a controla viaţa politică ca a patra putere în stat.

În 1931 a avut loc un nou congres la Bucureşti, în plină criză economică şi politică.  A fost salutată înfiinţarea Casei de retragere şi pensiuni a ziariştilor, organizată printr-o lege specială la presiunea UZP de către guvernul ţărănist Iuliu Maniu. Prin lege, ziariştii membri ai casei de pensii cât şi patronii lor erau obligaţi să contribuie cu diverse cote la strângerea unui fond suplimentar de alimentare a bugetului general.

Anul 1935 a fost marcat de congresul ţinut la Oradea unde s-a anunţat evenimentul mult dorit de ziarişti – crearea învăţământului superior de practică şi teorie a presei. Prima catedră a fost inaugurată la Universitatea din Bucureşti, fiind embrionul viitoarei Facultăţi de ziaristică de după război. Congresul de la Oradea a fost ultimul din perioada interbelică , deoarece la 30 decembrie 1937 regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea a suprimat o mulţime de ziare şi reviste printre care „Adevărul”, ”Dimineaţa” şi „Lupta”. Un an mai târziu au fost suprimate partidele politice şi sindicatele, toate fiind reunite forţat în „Frontul Renaşterii Naţionale”, organizaţie politică unică avându-l ca şef suprem pe rege. Organizaţiile profesionale şi sindicatele ziariştilor au fost transformate în corporaţii de breaslă. Singurele care au scăpat de acest masacru politic de tip fascist au fost UZP şi Asociaţia Generală a Presei Române care erau membre ale FIZ de la Paris. Carol al II-lea s-a ferit să-i supere pe francezi, când războiul bătea la uşă .

În 1943, deşi UZP era practic inactivă încă din 1938, refuzând să elimine din rândurile sale redactorii ce lucraseră în publicaţii de stânga sau de origine evreiască, guvernul antonescian a găsit de cuviinţă să suspende organizaţia prin decret, fără însă a o desfiinţa. La începutul anului 1944 , guvernul Antonescu a creat aşa numitul Colegiu sau Consiliu al Ziariştilor, menit să „epureze” presa de redactorii care nu puteau proba prin acte că „sunt de origine română neîndoielnică sau se trag din părinţi creştini de origine etnică neiudaică”, iar cei căsătoriţi trebuia să facă dovada similară pentru soţ sau soţie .

În februarie 1945, câţiva ziarişti printre care George Macovescu, George Ivaşcu, Dante Dănciulescu, Ion Felea, Gheorghe Dinu, Mihnea Gheorghiu, Leon Sărăţeanu majoritatea provenind din redacţia ziarului „România Liberă” care apărea ilegal din 1942 , reuniţi în casa profesorului Alexandru Graur din strada Plantelor, au pus la cale reactivarea UZP. Tot ce au reuşit atunci a fost constituirea unei grupări denumită „Ziariştii Asociaţi” care nu a primit însă aprobarea de a funcţiona ca asociaţie profesională , iniţiatorii mulţumindu-se cu statutul de societate comercială .

Societatea a editat două ziare „Momentul” şi „Cotidianul” cu capital privat , care au apărut până în 1947 când au fost suprimate. Directorul ziarelor era Leon Sărăţeanu iar secretari  de redacţie Samson Abramovici, Gigi Teodorescu şi Jean Vulpescu. Deşi apăreau în regim privat, guvernul Petru Groza, dominat de comunişti,  le-a impus un comitet de redacţie condus de Grigore Preoteasa, aşa cum la „Universul” comitetul de redacţie era condus de Ana Pauker iar la „Adevărul” de Leonte Răutu . Aceste aşa-zise comitete de redacţie aveau în secret rolul de a face să dispară marile cotidiane de tradiţie, acţiune care a reuşit în final. „Adevărul” şi-a încetat apariţia în 1951, iar „Universul” în 1953 .

În septembrie 1944 fusese reactivat Sindicatul Ziariştilor, condus înainte de război de către Constantin Bacalbaşa. După nici trei luni a fost inclus forţat în Uniunea Sindicatelor de artişti, scriitori şi ziarişti. Pe de altă parte continua să funcţioneze Consiliul Ziariştilor creat de guvernul Antonescu înainte de a se prăbuşi, ceea ce constituia un anacronism politic. Vă reamintesc: UZP nu fusese desfiinţată, ci doar suspendată în 1938.

Această situaţie ambiguă a dăinuit până în anul 1955, când UZP a fost reactivată. Un an mai târziu, unul dintre dezideratele majore ale Uniunii, acela de a avea o publicaţie proprie cu caracter profesional s-a împlinit, fiind editată revista „Presa Noastră”. Primul număr a fost redactat de Ion Felea, participant la constituirea UZP din 1919 şi Gheorghe Brătescu. Tot ce se publica provenea de la colaboratori, revista fiind o tribună profesională.

Uniunea Ziariştilor Profesionişti a avut ca preşedinte după 1955 pe eminentul publicist Nestor Ignat, decan al Facultăţii de Ziaristică din Bucureşti. L-a urmat Vasile Dumitrescu, pe atunci director general al Agenției Române de Presă Agerpres, plecat ulterior în diplomație. Cu autoritatea lor, au ocupat această funcție Octavian Paler, redactor șef la ”Cotidianul”, ”România liberă” și Ion Cumpănașu, director general Agerpres. Sub numele simplificat de Uniunea Ziariştilor această organizaţie de creaţie profesională a fost cunoscută  până în 1990 , cand a revenit la vechiul ei nume – UZP .

Membri fondatori ai UZP în 1919

Samson Abramovici, S.Albu, N. Rusu Ardeleanu, C. Băleanu, Al. Bălăceanu, Nicolae Batzaria, Ion Biciolla, Clement Blumenfeld, Brunea Fox, Sebastian Bornemisa, Vasile Canarache, Al Cazaban, I.N.Calafeteanu, Emanoil Cerbu, M.Conitz, Raoul V.Culianu , Jean Cuţana, George Cuţana, Romeo Drăghici, Nic Davidescu, Dinu Dumbravă, Ion Felea, Eugen Filotti, Constantin Graur, Mircea Grigorescu, Georges Horia, Alex Hurtig, Victor Iamandi, D.Iov, George Macovescu, George Mantta, Alexandru Mavrodi, G. Maxim, Nicolae Măciucă, Ion Martalogu, Ion Minulescu, Constantin  Miciora, Ion Pas, Constantin Papacostea, I.Peltz, Cezar Petrescu, N.Pora, Liviu Nasta Popescu, Eugen Relgis, Moses Rosen, Henric St.Streitman, G. Stroe, Pamfil Şeicaru, Mircea Stein, Haralambie Tăriceanu, Gh.Teodorescu, Jean Vulpescu .