„E ca și cum în pulberi de aur ne-am duce”. Confesiuni de Paști
Eram o droaie de copii în casele de la Podul Satului; copcile, așa le spunea satul fetițelor, și copcii, cum le spunea Zoreniul băieților (sat mic cât e un deal și-o vale,/ Dar cât e câmpia lui Dumnezeu). Mai mari sau mai mici, cu petice pe genunchii nădragilor sau în coate, mai mult umblând desculți decât cu încălțăminte, mai vorbăreți sau mai tăcuți, eram însă atât de luminoși unii cu alții, de parcă am fi fost ai aceleaşi familii. Nu știam că în lume există invidie, orgolii, trădări. Ne adunam…