Reflecții la aniversarea Marii Unirii

Sărbătorirea la Toronto a Marii Uniri, găzduită separat de consulat și de biserică, mi-a adus câteva înțelegeri reîmprospătate despre ceea ce suntem noi, ca români. Celebrările, nu doar de suprafață, ne-au amintit de făuritorii Marii Uniri, precum Iuliu Maniu. Făuritori pe care îi omitem de multe ori, sau îi uităm, așa cum i-am uitat și prin pușcării, sau mai rău, ce au fost torturați sau omorâți acolo. Celebrările ne-au adus aminte de cei mulți, care au răscolit pământul patriei, cu trupurile lor, după ce au oprit cu propriile piepturi gloanțele ce fuseseră destinate țării lor. Ei, flămânzi și desculți, au ales să moară în loc să lase visul neamului să piară.

La întâlnirile aniversare, vorbitori de limba engleză ne-au adus aminte de adâncimea și bogăția culturală pe care noi o aducem de acasă. La aniversare, măiestria și atenția la detaliu se citea în fiecare costum național cusut de mână, cu sârg, de bunicile noastre, în fiecare notă muzicală din cântările populare și-n fiecare vorbă venită din popor. Am jucat Hora Unirii și ne-am contaminat de veselia debordantă a călușarilor, precum și de buna dispoziția muzicii și-a dansurilor noastre, de umorul lor, dar și de tristețea adâncă a dorurilor noastre lăsate în urmă.

Am vizionat imagini interbelice în care fotografi germani ne-au surprins în portul nostru tradițional, fie la ciutura cu apă, fie la coarnele boilor, la focul din vatră, la coasă și la plug, cu fuiorul în mână, sau cu buciumul la gură – în autenticul nostru de totdeauna.

Kurt Hielscher, fotograf german ce vizitase România prin anii 30 avea să declare: “Dar pe lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: praful civilizației care înăbușe orice viață plină de coloare. Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni. Așa își pierde treptat, un popor cu simț artistic, străvechea sa înfățișare. De aceea am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare în dauna peisajului. Mi se pare că aș putea salva astfel prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet și continuu este sortit pieririi. Fie ca o soartă prielnică să păstreze încă mult timp poporul acestor munți, văi și câmpii, în frumusețea și spontaneitatea sa.”

Asta fusese atunci, in perioada interbelică. Pericolul nu venea, după mine, doar din Occident, ci și din alte părți. De atunci au trecut peste noi și alte tăvăluguri ale istoriei, de la înțelegeri strâmbe între Ribbentrop și Molotov, la alte interese care ne-au mânat în Cel de-al Doilea Război Mondial, pe care nu l-am căutat și nici nu l-am dorit, dar care, din păcate, ne-a purtat în luptă când cu unii, când cu alții. Deși am sfârșit alături de învingători, am plătit datorie de război la ruși.

Apoi, au urmat zeci de ani de regim comunist care a căutat să construiască “omul nou”, dar care, așa cum s-a dovedit, a reușit doar să-l transforme într-unul care nu mai știe ce este și nu mai pricepe care-i sunt valorile.

Crăciunul din 1989 ne-a pătat istoria și ne-a terfelit sărbătorile. Am fost singura țară care a ieșit din comunism cu mâinile pline de sânge, când sistemul părea să cadă oricum ca o cortină, de pe scena est-europeană, parcă la un semn… Apoi au venit decenii tulburi de bâjbâieli politice, tocmeli păguboase, sau chiar de hoții la drumul mare. În loc sa ne protejăm interesele, le-am lăsat de izbeliște, de parcă am tocmit lupii să stea de pază la stână, să păstorească oițele. Pe scurt, am invitat fărădelegea.

Am făcut greșeli mari, fundamentale, care vor lua multă vreme să le reparăm, în caz că vom mai putea. Acum suntem aici. Avem o țară cu potenţial uriaș care însă își lasă copiii în urmă – unii sunt flămânzi, alții au părinții duși departe iar mulți lasă cartea deoparte.

Avem o țară care își lasă în urmă gustul brânzei făcute de ciobanii din creștetul munților. Ea avea gustul libertății, mirosul neasemuirii stilului lor de viață și al stânii din creierul munților. Simțeai în ea adierea vântului, aroma fânului cosit și auzeai lătratul câinelui de la stână. În felia de brânză simțeai neatârnarea. Asta o făcea pe ea unică.

Lăsăm în urmă transhumanța, ca si dorința neîngrădirii. Uităm gustul palincii, deși odată fusese considerată medicament. Mai mult, ne uităm tradițiile și istoria.
Prin contrast, ciobanii de acum 100 de ani aveau dorința clară, mintea limpede. Deși fuseseră stăpâniți de alții, ei nu fuseseră îngenuncheați. La vremea respectivă mulți dintre ei aveau câteva clase, doar un învățător, un primar și un preot în sat, dar știau să articuleze vrerea ce-o vroiau. Uitați mai jos declarația făcută de ciobanii din Poiana Sibiului, cu ocazia Marii Uniri:

„Hotărârea noastră.

Obştea poporului român din comuna Poiana din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vreo parte, dă la iveală dorința fierbinte, ce însufleţeşte inima fiecărui Român, şi declară, că voința sa nestrămutată este:

Voim să fim alăturați, împreună cu teritoriile româneşti din Ardeal, Bănat, Ungaria şi Maramureş, la Regatul României, sub stăpânirea Majestății Sale, Regelui Ferdinand I.
În această hotărâre a noastră aşternem tot ce au dorit strămoşii noştri, tot ce ne încălzeşte pe noi, cei de față, şi tot, ce va înălța pururea pe fiii şi nepoţii noştri.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Poiana la 14/27 Noiembrie 1918”

Doar vreo 100 de vorbe, așternute acum 100 de ani pe hârtie, care spun mai mult decât am putea-o noi face. Mă întreb ce avem noi de făcut acum, la 100 de ani după ce ei au înfăptuit un vis pe care l-au nutrit de secole?

Oare la răscruce de drumuri vom avea înțelepciunea să facem distincția dintre ceea ce avem de schimbat și ce avem de păstrat? Mă întreb dacă vom avea claritatea înaintașilor, dar și dorința și curajul acțiunii. Peste încă 100 de ani, oare cum vom fi noi amintiți?

Milena Munteanu

Fotografie de Kurt Hielscher, 1933, Poiana Sibiului.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.