Odată cu scurgerea anului 2018 rememorez sfertul de veac scurs de la plecarea în eternitate a regretatului poet ţăran şi om de mare omenie Iulian Nichi, cel care din fragedă pruncie a iubit şi a slujit cântecul şi versul popular românesc. A fost un devotat culegător al înţelepciunii populare, căreia i-a dat viaţă în grai bănăţean ori de câte ori Dumnezeu şi vremurile i-au deschis o portiţă de exprimare artistică.
S-a născut în satul Şiştarovăţ din județul Arad la data de 15 iulie 1915 din părinţi fruntaşi în sat (tatăl său a fost primar timp de 18 ani). A urmat şcoala în satul natal, apoi a făcut studii muzicale la conservatorul din Timişoara (ajutat şi îndrumat de alt mare fiu al satului Șiștarovăț, ministrul Banatului Sever Bocu), fiind coleg cu marele muzician de mai târziu Sabin Drăgoi. La 19 ani revine în sat, se căsătoreşte cu soţia sa Teodora şi în 1941 i se naşte singurul copil, o fată pe nume Iuliana.
Al Doilea Război Mondial îl prinde şi pe Iulian Nichi în vârtejul de sânge, moarte, suferinţă şi eroism. Luptă pe frontul rusesc, unde este luat prizonier în 1943. Abia după 12 ani, în anul 1955, este eliberat şi revine în ţară din lagărele sovietice la familia sa, care-l credea pierdut pentru totdeauna. Pentru a scăpa de colectiv, lucrează ca traducător pe lângă trupele sovietice din Lipova până în 1958, apoi ca gestionar în comerţ la Şiştarovăţ şi apoi la Lipova, până la pensionare. Ultimii ani de viaţă şi-i petrece la Lipova în casa fiicei sale Iuliana căsătorită Vancea.
Activitatea şi opera artistică a lui Iulian Nichi se înscriu în contextul liric şi muzical al satului bănăţean, cu plaiurile, cu oamenii, cu dragostele şi durerile, cu obiceiurile şi cu tradiţiile ancestrale ale acestuia. Fin observator al vieţii de la sat, Iulian Nichi şi-a desoperit de timpuriu talentul poetic. „Încă de când era copil şi mergea la câmp cu părinţii, se oprea undeva străfulgerat de o iluminare, scotea plevaizu chimic şi un caiet cu colţurile îndoite şi pritocea pe genunchi rânduri, rânduri de versuri, care apoi se împleteau într-o poezie sau într-un cântec. Mai târziu, când am putut pricepe ce lucra el, eram foarte mândră că tatăl meu scrie poezii şi apare la gazete” ne împărtăşeşte fiica sa Iuliana emoţionante impresii despre tatăl său.
În creaţiile sale de poet ţăran, Iulian Nichi oglindeşte realităţi pe care el şi semenii lui din generaţia vremurilor bune, care a suferit apoi calvarul războiului şi al colectivizării, le-au trăit de-a lungul anilor, din copilărie până la maturitate şi bătrâneţe.
„Trandafire cu trei foi/Ai crescut la mine-n vie/Merg la joc ori merg la oi/Io te port în pălărie” (Trandafirul, 1937)
„Boi-n juguri/Trag la pluguri/Întorcând meriştile//Zi de muncă/Şi pe luncă/Mândra-şi paşte gâştile” (Pe merişte, 1941)
„Îţi scriu, tată/Deocamdată/Carte de la cazămată/Şi prân care îţi poci spunie/Că mi-s încă viu pră lumie” (Scrisoare de pe front, 1944)
Scrisul lui a dat roade, poeziile lui se recitau la şezători şi erau publicate în Calendarele săteşti din perioada interbelică. După venirea din prizonierat, continuă să creeze şi colaborează cu diferite cenacluri şi reviste literare, cel mai cunoscut fiind Gura Satului de la Timişoara, ale cărui apariţii editoriale conţin multe poezii în grai bănăţean scrise de Iulian Nichi. Este laureat şi premiat la numeroase festivaluri şi concursuri de folclor. Pe lângă temele obişnuite, abordează cu umor „noile realităţi” de la sate, oprindu-se însă cu duioşie asupra aspectelor rămase încă neatinse de suflul fierbinte al modernizării.
„Tinăretu de la sacie/O plecat, s-o dus măi fracie/La oraş la-nvăţătură/O uitat de-agricultură//De săpat, de sămănat/De cosât ori săcierat/Numa’ n-or uitat să vină/Să plece cu gianta plină” (Unge-i tinăretu?, 1985)
„Nepotu lu moş Ciuhală/Umblă la oraş la şcoală/Şi i-o zâs: Să şcii că mânie/Moşule, viu pră la cinie//Moşu era prân grăgini/Tăt strâga după găini/Nepotu’ îi strâgă: Ceau! /Moşu: Nici pă dracu n-au/Cier mâncare să le dau”. (Ceau, 1988).
Pasiunea pentru poezie s-a completat fericit cu muzica. Era un interpret foarte bun, era un dirijor talentat şi a condus cu multă pasiune
corurile bisericilor ortodoxe și ale căminelor culturale din Şiştarovăţ și din Lipova, numele lui Iulian Nichi identificându-se practic cu activitatea corală din acest oraş în perioada anilor ’70 – ‘80 ai secolului trecut. Concertele de colinde din preajma Crăciunului erau o sărbătoare pentru lipovani, corul dirijat de Iulian Nichi având un repertoriu foarte bogat de colinde și cântece patriotice.
„Iulian Nichi a fost un om dăruit de Dumnezeu cu talent şi cu mare dorinţă de a oferi acest talent oamenilor. Era un om deschis, cu multă bunăvoinţă şi cu un fel de a fi care îl făcea să se apropie de oameni şi să le dea încredere, reuşind să adune în jurul său voci individuale, din care forma uşor un cor foarte bun. L-am cunoscut în vremea când venea la Arad să publice în presa culturală poezii în grai bănățean, atât pe vremea raioanelor și regiunilor cât și mai târziu, a județelor. M-a surprins marea vitalitate cu care era înzestrat, dar și bogatul tezaur de cunoștințe pe care îl poseda și pe care voia să-l împărtășească oamenilor” aflăm de la ziaristul Emil Șimăndan, seniorul presei arădene.
După o viaţă prodigioasă, cu multe necazuri şi încercări, dar şi cu multe împliniri, Iulian Nichi a plecat la ceruri în 1993, lăsând în urmă o creație literară neaoș românească și bănățeană, care așteaptă să fie descoperită și editată într-un volum postum pe care-l merită cu prisosință această inedită și pitorească personalitate a satului din Banatul arădean.
Dorin Ocneriu, U.Z.P.R. Arad