După Centenarul Marii Uniri / Acad.Gheorghe PĂUN

E prematur să tragem linie, dar deja se pot desprinde destule concluzii… Cum-necum, toată românimea a trăit evenimentul – fiecare în felul lui, cu mai multă sau mai puțină implicare și pricepere. Steaguri, cocarde, insigne, portrete ale marilor bărbați de stat de acum un secol, fojgăiala micilor politicieni de azi, cauți cu lumânarea printre ei o urmă de bărbat de stat, monumente refăcute și monumente uitate, monumente noi – de la cel de la Bascov, lângă Pitești, la cel de la Alba Iulia (normal să trăncănească împotrivă cei cărora le stau monumentul în gât și nemernicia în obișnuință sau/și în fișa postului), Catedrala Națională, a Eroilor dintotdeauna și a Mântuirii Neamului, semnificativă întâmplare-neîntâmplătoare fiind ridicarea ei la aproape un secol și jumătate de la formularea ideii (Eminescu, Carol I) și sfințirea (altarului) tocmai în săptămâna Centenarului, spectacole, din Cișmigiu la Casa de Cultură din Domnești și înapoi până la Ateneul Român, de la statornicul folclor care probabil le dă frisoane iredentiștilor și mercenarilor lor, de aceea fac urticarie când vine vorba despre Noi suntem români, la spectacole de elită dedicate Centenarului, cum au fost mai multe, dar, pentru că am fost de față, îl amintesc numai pe cel de la Craiova, din 1 decembrie, realizat de chișinăuanii Eugen Doga (muzica) și Nicolae Dabija (versurile, alături de craioveanul Ion Deaconescu), cărți, sute de cărți, trainice cărțile precum Catedrala, destule prezentate și în revistă, multe încă sub tipar (Academia a tipărit cam jumătate din seria Civilizația românească, plănuită a avea aproape 40 de volume, va continua în 2019, când o parte dintre titluri se vor traduce și în limbi străine), conferințe interne și inter-naționale, unele cu volume aferente trimise în biblioteci, lamentările etern-nemulțumiților, unii, „formatori de opinie” năimiți, alții, mulți, oameni de bună-credință, dar care confundă spiritul critic cu văicăreala, cu toții, incapabili să se bucure sau măcar să-i lase pe cei din jur să se bucure, gesturi inventiv-decorative, gen deplasarea cu căruțele – cai, steaguri, costume populare, ce frumos trebuie să fi fost! câte imagini ați văzut pe ecrane?… – de departe până la Alba Iulia, Orașul Unirii, orașul pătimirii lui Horea, televiziuni decente și televiziuni jenant anti-românești (mercenariatul e singura explicație a contradicției dintre tonul patologic-agresiv-hlizit al unor emisiuni și presupusa calitate intelectuală a realizatorilor acestora, propagandiști frustrați, snobi sau doar năuci), diplome, plachete, Flacăra Centenarului – cea aprinsă la Golești-Argeș și apoi purtată prin orașele și satele județului, ba chiar și în afara acestuia, până la Chișinău, întâlniri între academiile și între guvernele celor două țări române de pe un mal și celălalt al Prutului, un logo al Centenarului, bun-rău, depinde de cel care-l descrie, bine că l-am avut, steaguri la mașini, stea-guri la balcoane, multe alte gesturi simple, toate reamintindu-ne: acum o sută de ani, aproape un milion de români au m-u-r-i-t pentru a-i elibera pe frații cotropiți de vecini, pentru a întregi România, pentru a o face Mare, le suntem lor îndatorați și, vorba Regelui Mihai, le suntem urmașilor noștri datori.
Pronunțați, vă rog, pe litere a-u m-u-r-i-t, amintiți-vă/imaginați-vă cum se murea în tranșeele Primului Război Mondial, dacă aveți o rudă-nume-pe-o-cruce, șoptiți-i numele, apoi priviți bezmeticii care apar la televizor și vorbesc despre non-calitățile poporului român, despre autonomii, despre plecarea din țară, despre uitare, deznaționalizare și corectitudine politică…
Desigur, acum un an, ne imaginam anul Centenarului fiecare în alt fel și probabil că mai nimeni nu și-a văzut așteptările împlinite… Da, dar de cine a depins împlinirea acelor așteptări? Altfel și mai direct formulat (fără a absolvi de vină și micime vreunul dintre palate, două-trei, câte dorim să luăm în seamă, făloase arhitectonic, dar biete „corturi” politice din punctul de vedere al interesului național): noi, fiecare în parte, am făcut tot ce a depins de noi în acest an, în această privință? Să ridice piatra doar cel care-și poate ridica și privirea…
În decembrie, intitulam editorialul „La primul Centenar”. Formularea sugera mai multe lucruri. În primul rând, ideea imediată de bicentenar, dar și faptul că avem de celebrat (puteam spune sărbătorit, dar semnificația-intensitatea-altitudinea sunt cu totul sub cele ale Centenarului României Mari, care rămâne adevăratul Centenar) o serie compactă de evenimente: în 2019, războiul româno-maghiar, conducând la eliberarea de comunism a Ungariei, declarată republică sovietică de Bella Kun, în bună cooperare cu Lenin (au murit în 1919 încă o mie și ceva de români – trebuie adăugați la multele sute de mii de români victime ale comunismului, din Basarabia și din Ţară); în 2020, Tratatul de la Trianon, care a pus de jure capăt imperialismului feudal în Europa; în 2022, încoronarea la Alba Iulia a Regelui Ferdinand Întregitorul și a incomparabilei Regine Maria, regina răniților și a României Mari (construcția Catedralei Reîntregirii a început în 1921, un alt centenar, deci).
Avem, în anii ce vin, noi prilejuri de a ne aduce aminte, de a participa, de a spune – prin cărți, conferințe, publicații, monumente, spectacole – de a ne reafirma dragostea de țară și de neam. Reconstruindu-ne  țara, simțindu-ne parte a neamului, readucându-ne țara și neamul în suflet. Nu închei cu deja prea uzitatul (și oarecum axiomaticul) „Așa să ne ajute Dumnezeu!”, ci cu mai angajantul legământ-avertisment: Așa să ne judece viitorul!

Curtea de la Argeș/ februarie 2019

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.