default-logo

ZIUA INTERNAȚIONALĂ A MUNCII

ZIUA INTERNAȚIONALĂ A MUNCII ȘI A CELOR CE MUNCESC, IERI ȘI AZI, ÎN DOUĂ ACTE

Paradoxal, de Ziua Muncii, în regimul trecut nu se muncea, ci se sărbătorea ideea de muncă. Celebrarea avea două dimensiuni: una politico-ideologică, tradusă în defilare și manifestație cu pancarte, și una populară, exprimată în petrecerea câmpenească, cu mici și bere. Defilarea se voia un elogiu adus Muncii și un tribut plătit regimului, care crease condiții de activitate și de trai pentru clasa proletară. După edițiile din timpul regimului stalinist, anii ’50, care guvernase țara prin teroare, când manifestările oficiale erau rigide, ritualice, impregnate de teamă și de suspiciune, bântuite de agenți și de turnători, defilările desfășurate de-a lungul comunismului național, din anii ’70 și ’80, căpătaseră o tentă de rutină și parodie, dacă nu neapărat la nivel aparent, cel puțin la nivelul psihologic al receptării și poziționării. Șefii de la partid și activiștii făceau ce li se spunea de sus, de la „conducerea ierarhic superioară”, și puneau în scenă un spectacol cu inscripții, sloganuri, lozinci, scandări, uneori cu spectaculoase mesaje-cheie obținute din dispunerea grafică pe stadioane a detașamentelor de manifestanți. Spectacolul avea un scenarist, care urma libretul ideologic al unor eminențe cenușii, nevăzute, învăluite în ceața puterii, regizor, echipă de producție și, desigur, actori. Realizatorii erau oamenii partidului, iar actorii, muncitorii din întreprinderi, uzine și fabrici. Ei, foștii „oropsiți ai vieții” și „osândiți la foame”, ajunseseră, printr-un act de justiție socială, să joace rolul principal pe scena istoriei. Alături de ei, erau convocați și intelectualii, tolerați, un fel de clasă de mâna a treia, după muncitori și țărani. Intelectualii munceau și ei, dar aportul lor la edificarea economiei socialiste și a societății multilateral-dezvoltate nu era atât de important și vizibil precum al sondorilor, siderurgiștilor, forjorilor, minerilor, turnătorilor ori al țăranilor care, emancipați de mentalitatea rudimentară a proprietății private, munceau în C.A.P.-uri pentru rodul pământului, hrana poporului și sporirea avuției publice. Abordarea parodică a celebrării Zilei Muncii în format politic se datora însă, în mod substanțial, umorului și mentalității actorilor angrenați în manifestații, adică proletarilor adunați în fabrici și uzine din orașe, târguri, sate și cătune. Acomodați rapid (puterea de adaptare a românului, care are și efecte bune, dar și rele) cu spiritul formal al evenimentului, înțeleseseră că participau la o punere în scenă, în care toți, și șefi, și subordonați, jucau, fără prea mare convingere, un rol. Partea a doua a celebrării Muncii era executată cu mult mai mare implicare și cu sincer entuziasm, fără impulsionări și contrângeri din partea aparatului administrativ și ideologic. După ce-și plătiseră obolul moral orânduirii și conducătorilor, coloanele de manifestanți se disipau, rânduri-rânduri, spre zonele verzi de la periferia orașelor, unde grătarele ardeau de nerăbdare să rumenească micii mustoși, iar berea se răcea în căzi mari, între uriași bolovani de gheață. Actul al doilea al celebrării cuprindea o abordare tematică mai largă, în care intrau bancuri la adresa regimului, multe proiectate pe scena internațională (cu Ceaușescu, Jimmy Carter și Brejnev sau Ceaușescu, Gorbaciov și Reagan etc., în care singura constantă era Ceaușescu și în care liderul român, întotdeauna, îi păcălea sau fraierea pe cei doi lideri ai planetei din timpul Războiului Rece), dar și discuții obișnuite, din aria vieții cotidiene, despre serviciu, familie, copii, meditații, facultate, așteptarea mașinii (cam patru-cinci ani) ori despre ce se mai spunea pe la Europa Liberă și Vocea Americii, comentarii acide, ironice și umoristice. Aici, turnătorii, în general colegi și prieteni, își ciuleau, participativ și simpatetic, mai atent urechile, colectând informațiile necesare pentru notele informative posteveniment. (Unde nu prindeau bine spusele preopinentului, mai puneau și de la ei.). Cu timpul, fumul grătarelor se subția și se topea printre ramurile copacilor înverziți și ale salcâmilor înmuguriți, apoi se lăsa înserarea îmbălsămată în aburii grei de bere trezită. Gongul final bătea târziu, iar ultimii actori și spectatori se risipeau alene, în grupuri răzlețe, prizărite pe șosele și alei, fiecare pe la casele lor. Ziua Muncii se încheia liniștit, într-o concordie exemplară între ritualul oficial și serbarea populară.

Și astăzi, Ziua Muncii se celebrează tot prin repaos. Exclusiv prin repaos. Ba chiar, datorită calendarului, odihna oficială (ediția 2018) este anticipată de o „punte” de pre-odihnă, succesivă, și ea, weekendului. În condițiile dispariției totalitarismului și în cadrul statului de drept, ziua de 1 Mai în democrația de azi nu mai comportă componenta politico-ideologică, autoritarismul și constrângerea, ci privește doar sărbătorirea muncii în sine și a celor care muncesc. O celebrare pasivă, sub auspiciile seducătoare ale loisir-ului. A cam dispărut și delimitarea societății în clase situate pe poziții antagoniste: muncitori-țărani-intelectuali, teren fertil pentru lupta de clasă și victoria finală a proletariatului. Astăzi, sunt probleme cu fiecare dintre ele. Clasa proletarilor s-a subțiat în mod substanțial odată cu prăbușirea industriei românești și migrația forței de muncă în Occident. Pe de o parte, muncitorii de azi sunt mult mai puțini decât ieri, în principal, din cauza colapsului industrial. Pe de alta, majoritatea sunt angajați la companii străine, care formează noua industrie românească, prea puțini la făbricuțele și atelierele autohtone. Proletarii actuali nu mai au conștiința unei clase puternice, cu o identitate bine definită și cu o contribuție majoră la edificarea economiei naționale. Țăranii au cam dispărut de pe scena societății și a agriculturii românești, odată cu diminuarea agriculturii înseși, prin vânzarea masivă a pământurilor și fărâmițarea terenurilor, prin exodul masiv al oamenilor rămași fără căpătâi în țările Vestului, prin declinul grav și, probabil, ireversibil al satului românesc, cauzat de sărăcie și de mentalitatea cu mult rămasă în urmă, rezistentă la orice idee de progres, ancorată în simpla necesitate a supraviețuirii. A sporit, în schimb, clasa oamenilor cu studii, prin creșterea numărului de studenți și de licențiați, fenomen favorizat de înmulțirea universităților de stat și private. Calitatea de intelectual n-o dă, desigur, deținerea unei diplome universitare. Foarte mulți deținători, absolvenți ai „fabricilor de diplome”, se situează, de altfel, sub nivelul absolvenților de liceu ori chiar de școală profesională din perioada comunistă, în special din anii ’60 și ’70. Formal, însă, numărul intelectualilor a crescut, redimensionând o categorie socială și reașezând ierarhia claselor în structura societății. Prin absolvirea de mulți dintre proletarii de azi a câte unui program universitar, s-a creat o întrepătrundere între cele două clase, muncitori și intelectuali, rezultând o clasă hibridă în curs de extindere: muncitori-intelectuali sau intelectuali-muncitori. Nu este un fenomen neobișnuit ca sudori, strungari, mecanici, instalatori, tâmplari, bucătari angrenați în „câmpul muncii” să dețină diplome universitare din diverse arii de specializare. În acest cadru social, revenind la Ziua de 1 Mai, din sărbătoarea de odinioară, structurată, tradițional, în două acte – tributul plătit regimului și tributul plătit berii și micilor –, a rămas un singur act, cel de-al doilea, petrecerea câmpenească. Poporul sărbătorește Întâiul de Mai muncitoresc și intelectualicesc prin lungi procesiuni de mașini pe șoselele înguste și aglomerate ale țării, spre munte, spre mare ori spre locurile de obârșie ale populației rurale industrializate și urbanizate de vechiul regim. Celebrarea propriu-zisă constă, în principal, în amplasarea de grătare pe pajiști, pe plajă, pe dealuri și piscuri montane, pe marginea drumurilor naționale și județene, pretutindeni, în instalarea confortabilă de șezloguri, mese și corturi de campanie și în expunerea în ținută sumară sau ultra-sumară a oamenilor dornici de relaxare pe plaiurile pitorești ale patriei. Totul, în acompaniament de muzici folclorice urbane ori rurale, manele, hore moldovenești și sârbe gorjenești în lectură contemporană, care vorbesc (cântă) despre viață, soartă, dragoste, noroc, bunăstare, copii, ibovnice, mașini, bani, familie, casă, despre calitatea de a fi șmecher și a avea valoare etc., date la maximum, izbindu-se de dealuri și de munți, răsunând pe deasupra pădurilor și a pământului, inundând văzduhul zilei de 1 Mai cu bucuria celebrării și a relaxării în stil românesc. Ceva a rămas, totuși, și din actul întâi al sărbătorii pe stil vechi: defilarea. În a doua parte a zilei, coloane interminabile de mașini stau (căci mai mult stau decât merg) întinse pe zeci de kilometri pe șosele, înaintând ca melcul în ore lungi, nesfârșite. Un drum de 80 de kilometri ia, în mod sigur, trei ceasuri și jumătate. Unul de 120, pe Valea Prahovei, garantează cinci ore, pe puțin. O amplă defilare națională pe drumurile patriei în cinstea Zilei Internaționale a Muncii și a celor ce muncesc.

Sorin IVAN

https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=955830904577121&id=100004506601016

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.