La numărul 100 / Acad.Gheorghe Păun

Pentru o vreme, am ezitat dacă să semnalez atingerea numărului din titlu, un „centenar” (ştiu, DEX-ul spune altceva…) de uz intern, o impietate fiind a sugera măcar o comparaţie cu Centenarul Cel Mare, cu centenarele pe care avem a le celebra anul acesta şi cei imediat următori. Pe de altă parte, (1) am crezut dintotdeauna şi am şi spus-o/scris-o uneori că „orice prilej de sărbătoare trebuie folosit” (asta şi ca reacţie la prea multele prilejuri, unele reale, altele induse, de jelanie). În plus, (2) o sută de numere, lună de lună, riguros în prima decadă (ceva mai devreme pe internet), cu numărul de pagini crescând, nu e un lucru de trecut cu vederea pentru o revistă tipărită, de cultură, „de provincie”, total independentă, în vremurile noastre despre care nu se poate spune că încurajează cu prea mare ardoare aşa ceva (revistele de cultură, tipărite, cultura), şi, (3), orice aniversare e şi un prilej de a privi în urmă, de bilanţ, iar bilanţurile nu sunt doar utile, sunt şi necesare.

Las cititorului (unui cititor generalizat-ideal, altfel cădem în disputa fără capăt a lui de gustibus…) sarcina de a desena un tabel cu două coloane, realizări şi nerealizări, bune şi rele, „aşa da” şi „aşa nu”, şi de a completa ambele coloane; aici, mă uit numai spre coloana din stânga, convins fiind că revista a făcut în mare măsură ceea ce şi-a propus dintru începuturi: a construit.

O paranteză: admir ziarele, revistele, redacţiile din spatele acestora care oferă cititorului informaţie de calitate (de la veridicitate la nivelul cultural-ştiinţific), dar laud în plus redacţiile care nu numai prezintă, ci şi creează evenimente (culturale, în primul rând). Şi din punctul acesta de vedere avem ce consemna.

Nu mai semnalez faptul că revista are tricolorul pe frontispiciu, că vreo şapte ani a avut o biserică (mai ales argeşeană) pe prima pagină, în ultimii ani are un monument dedicat eroilor Războiului pentru Reîntregirea Neamului, nu mai atrag atenţia asupra „semnului fântânii” prezent pe fiecare pagină – şi nu orice fântână, ci a meşterului Manole, cea prin care curg lacrimile Anei. E titlu de rubrică sintagma din urmă şi, pentru că e martie, pentru că în orice româncă se ascunde o Ană, adaug un gând „de primăvară”: marii constructori şi pictori de biserici sunt adesea canonizaţi – pentru Ana, cea care ţine pe umeri o mănăstire ’naltă cum n-a mai fost altă, nu am putea găsi un loc în sinaxar? Măcar un sinod virtual ar putea-o include într-un calendar virtual, cu ziua aceluiaşi sfânt sărbătorit în fiecare zi, alături de ceilalţi sfinţi…

Titluri de rubrici? – nici nu mai e nevoie de detalieri-explicaţii: Domnul Eminescu scris-a; Homo sapiens; Istoria de lângă noi; Centenarul Marii Uniri; Podul de reviste; Sub crugul Eminescului; Brâncuşi 60; Urmuz 130-90; Brâncoveanu 300; Moisil 110; Dialoguri esenţiale; Ştiinţa, parte a culturii; Seniori ai culturii; Recuperarea diasporei; Nevoia de românism; Poezie fără frontiere; Patrimoniu argeşean; Cărţi şi autori; La pas prin satul global; Cherchez la femme; Africa, vecina mea; La curtea epigramei; Orizont SF; GO-ul dincolo de joc; Ars longa…; Semn(al) de carte; O poezie pe săptămână – şi vor mai fi fost şi altele.

Colaboratori din Ţară (din multe locuri, nu am o statistică), din Basarabia, din Bucovina, dar şi (români şi neromâni) din Italia, Franţa, Spania, Norvegia, India, Noua Zeelandă, Japonia, Polonia, Finlanda, SUA, Canada, Serbia, Austria, Elveţia, Germania, Olanda, Marea Britanie, Cehia. Deocamdată…

Este de subliniat şi apropierea de Academia Română – atât în privinţa colaboratorilor, cât şi a „desfacerii” revistei printre membrii înaltului for, de peste un veac şi jumătate aflat în serviciul naţiunii române.

Evenimente? Podul de reviste (iniţiat la Chişinău, în octombrie 2011, împreună cu Literatura şi Arta, celebra revistă luptătoare pentru românism, condusă de Nicolae Dabija), Ziua revistei, ridicarea monumentului Mihai Eminescu (dezvelirea a avut loc pe 16 iunie 2018); la ora când scriu aceste rânduri este doar un proiect, sper ca în jur de 17 martie, când e ziua de naştere a lui Urmuz, să fie deja realitate: un portret-basorelief, din bronz, aşezat pe locul unde a fost casa în care s-a născut Urmuz, cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeş (portretul aparţine sculptorului Adrian Radu, cel care l-a închipuit în ghips şi pe Eminescul de la Argeş).

Închei cu Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş. Revista e menită să rămână în biblioteci, putând fi citită şi peste un an şi peste mulţi ani, dar cărţile, prin definiţie, sunt menite duratei. Am ajuns la numărul 14 din serie (găsiţi titlurile la pagina 8), vor mai apărea şi altele – o antologie de poeme intitulată Lacrima Anei este în pregătire pas cu pas, număr cu număr…

Anul viitor, în decembrie, revista va împlini zece ani de apariţie. Amân pentru atunci alte consemnări aniversare, semnalez aici o coincidenţă (chiar dacă, se spune, nimic nu este întâmplător) remarcabilă: primul număr al revistei a apărut la început de decembrie 2010, Legea prin care s-a instituit Ziua Culturii Naţionale, 15 ianuarie, a fost dată pe 7 decembrie 2010! Suntem, aşadar, în aceeaşi zodie!… S-o considerăm zodie norocoasă şi, mai ales, să lucrăm pentru a confirma acest lucru!…

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.