Eminescu și Societatea Presei Române

Despre activitatea de gazetar a lui Mihai Eminescu, majoritatea biografilor păstrează tăcerea. Cert este că după 1848, și mai ales în timpul domniei lui Al. Ioan Cuza, presa românească a luat un avânt deosebit, fapt consemnat și de Nicolae Iorga în Istoria presei românești până la 1916 (1922), lucrare scrisă la comanda și cheltuiala Sindicatului Ziariștilor. Odată cu importanța socială, a crescut însă și orgoliul ziariștilor. Practic, mai fiecare publicist notoriu al vremii se confunda cu gazeta pe care o slujea, astfel încât ideea de a-i reuni pe toți ziariștii într-o singură Societate/Uniune/Sindicat părea de-a dreptul utopică. Cu atât mai mult surprinde ipoteza, lansată de istoricul literar și ideologul progresist Mihai Ungheanu (1939, Slobozia – 2009, București), anume că poetul național a aspirat la încercarea de a pune bazele unei societăți profesionale a ziariștilor bucureșteni, coagulată în 1883 sub denumirea Societatea Presei Române.

            Majoritatea cercetătorilor sunt însă de acord că Eminescu era un gazetar important al vremii, că nu ezita să-și expună deschis ideile și că era interesat nu doar de calitatea ziarului, dar și de condiția ziaristului. Prin scrisul zilnic, atât la Curierul de Iași, cât și la gazeta bucureșteană Timpul (1877-1883), Eminescu s-a dovedit un veritabil gazetar politic, într-o epocă în care gazetarii deveneau cu ușurință oasmeni politici (și invers!), exemplele cele mai concludente în acest sens fiind C.A. Rosetti, Cezar Bolliac ori G.I. Bibicescu (ajuns, ulterior, și guvernator al Băncii Naționale). În acest sens, pledoaria eminesciană pentru o Societate a Presei, e drept doar sugerată aluziv, sub o formă literară, de George Munteanu, s-a dovedit curând nu doar o himeră de presă, cât un proiect real, la care Eminescu ia parte în mod concret, ca un veritabil strateg de presă ce era. Indirect, G. Munteanu confirmă și ceea ce Augustin Z. N. Pop a susținut, și anume că, între 1881-82 au avut loc discuții între jurnaliști privind înființarea Societății, unele chiar desfășurate aidoma celei imaginate de G. Munteanu în cartea sa. Concret, Societatea Presei Române a luat ființă la 11 februarie 1883, la sediul ziarului România literară, din Pasajul român, între membrii comitetului de conducere aflându-se I.C. Bibicescu (Românul), D.A. Laurian (România literară), B.P. Hașdeu (Columna lui Traian) etc. Conducerea i-a revenit, prin consens, lui Hașdeu, Eminescu făcând parte din Comitetul de conducere. Din păcate, orgolii interne au făcut ca Societatea Presei să fie înlocuită, în 1885, cu alta, cu denumire similară, condusă de C.A. Rosetti, și având cu totul alte obiective decât cea inițială. În cartea sa Bucureștii de altădată (I) Constantin Bacalbașa confirmă: „Începutul s-a făcut acum doi ani (în 1883 – n.n.) . . . iar noua societate, condusă de C.A. Rosetti, are ca obiectiv a-l împiedica pe Eminescu să mai fie membru activ”.

            Prezența lui Eminescu la reuniunea inaugurală, din 1883, este confirmată cert de Constantin Bacalbașa, care scrie în Bucureștii de altădată (I, 1927, p. 291): „Se înființează, în sfârșit o Societate a Presei. Treizecișicinci de ziariști se adună și își aleg următorul Comitet: președinte B.P. Hașdeu, vicepreședinți D.A. Laurian și colonel Skeleti, membri I.C. Bibicescu, Eminescu Mihail (s.n.) și Barbu Constantinescu și Mina Minovici, casier”. Tot Bacalbașa adaugă: „Societatea nu a avut viață lungă din cauza lui C.A. Rosetti, gazetar literar, redactor la Românul”. Schimbarea din funcție a  lui Hașdeu și înlocuirea lui cu C.A. Rosetti s-ar fi datorat, susține Bacalbașa, tot lui . . .  Eminescu, care: „Ca poet era genial, dar ca gazetar avea o viziune îngustă . . .  n-avea lărgimea de orizont a lui Rosetti”, care, în plus, era liberal și avea . . . sânge grecesc în vine” (? ! – n.a.).

            Textul, un atac voalat la Eminescu, poate fi considerat o anticipare a denigrărilor de mai târziu. Ideea că Eminescu era un gazetar lipsit de vocație și fără orizont politic vine, desigur, pe filieră liberală și ține de rivalitatea cunoscută între Eminescu și C.A. Rosetti. Acesta este, în subsidiar, și motivul pentru care Societatea Presei Române a eșuat. În plus, se pare că nici Hașdeu nu s-a ridicat la înălțimea exigențelor funcției, deși, în comparație cu folcloristul I.C. Fundescu și compozitorul (și intrigantul!) Grigore Ventura, ori chiar cu C.A. Rosetti, Hașdeu avea alura unui creator de geniu. A afirma totuși, că Eminescu l-a susținut pe Hașdeu, ca, eventual să ocupe el funcția de președinte informal al Societății Presei, e prea mult: „Eminescu era, susține Bacalbașa, un ziarist politic, Hașdeu doar publicist. Eminescu nu admitea să existe în România un ziarist politic deasupra lui, iată un motiv ca să-l înlăture pe Rosetti și să se puie sub președinția lui Hașdeu, care nu-i subordona întâietatea lui ca ziarist politic”.

            Realitatea, susține și Nicolae Iorga în Istoria presei, e că Eminescu îl ataca frecvent pe C.A. Rosetti pentru „cultura lui insuficientă și concluziile grăbite”, în vreme ce el însuși era un om care „chibzuia fiecare gând și măsura fiecare cuvânt în forma portivită de dânsul”. La fel, odată devenit ministru, C.A. Rosetti nu a scăpat ocazia de a se răzbuna pe Hașdeu, pentru afrontul cu Societatea Presei, suprimându-i publicația Arhiva istorică și chiar amenințându-l cu pușcăria. Răspunsul lui Hașdeu, nu a întârziat: „O pușcărie pentru un om politic demn de a purta acest nume este întocmai ca o armă pentru un bun ostaș; e o onoare și o încurajare”.

            Evident, la acea dată, Eminescu fusese deja scos din luptă! Rămâne întrebarea cât de influent era Eminescu, astfel încât să coaguleze presa, chiar prin manevre și persuasiuni, încât să se opună presiunii liberale. Realitatea e că doar în poezie și filosofie Eminescu lucra cu abstracții și himere. În viața de zi cu zi era suficient de metodic și lucid, lucrând cu adresă și cu obiective clare. La fel cum proceda la Societatea Carpații, unde lucra cu mijloace conspirative pentru Unirea Ardealului cu Patria Mamă, a activat Eminescu și împotriva curentului liberal, avantajat din start deoarece era la guvernare.

            Victoria, din 1885, a jurnaliștilor liberali majoritari, care și-au adjudecat Societatea Presei, a fost de fapt victoria împotriva unui singur om și a ziarului pe care îl conducea, Mihai Eminescu (după plecarea sa, Timpul a și sucombat, schimbându-și numele în România, după fuziunea cu Binele public), în vreme ce foștii conservatori Grigore Ventura și D.A. Laurian au aderat la ideile liberale.

            Ca o concluzie, numele lui Mihai Eminescu se leagă nu doar de cea mai luminoasă perioadă a presei politice românești, dar și de înființarea Societății Presei, întâia organizație de breaslă a ziariștilor. În ciuda unor întâmplări furtunoase, ce l-au implicat și pe Eminescu, gazetarul, Societatea Presei a dăinuit până la începutul veacului următor, când locul ei a fost luat de Sindicatul Ziariștilor.       

 

Marian Nencescu

(Revista UZP, nr. 12)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.