Mulți au uitat, alții n-au știut niciodată…

Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite.
Când s-au dus anii? Actualmente director la Institutul de
Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu
, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa.
Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată…
Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu
ţările dezvoltate, în 1989?
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa:
· exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare;
· autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau
patente germane;
· avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;
· locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian;
· la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania;
· centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada.

Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm
acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară
din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru
autobasculante de peste 110 tone.
Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia.
Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman
de fiare vechi”.

Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care
ne urmăreşte până azi.
Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim
ministru Petre Roman dorea să spună lumii că întreaga economie a României

comuniste nu merita doi bani.

Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii:

  • România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane;
    · producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe jumătate;

    · în 1980 ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi;
    · ieşeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de
    tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în
    România au murit);
    · în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, azi, niciunul.

    Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an;
    azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi

vândute la fier vechi în ultimii ani).

În fine, produceam 144 de nave

de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna.

Industria sticlăriei e prăbuşită. Industria cosmetica (săpun,
deodorante, creme) a dispărut.

Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate
50 de milioane de tone de „fier vechi”
„deşeuri” de cupru, aluminiu

şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro !!!

Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Ca cea mai ordinara tara COLONIALA !
Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de
locuri de muncă!
Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără
nicio logică ! Ameţitoare cifre…

Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?
România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai…6 milioane azi.

 Suspect!? Cineva nu raportează corect.

 Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contoar.

Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6? Cu cât păgubeşti statul?

Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele.

Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină şi acum mai producem doar 2 milioane;

produceam 10 milioane de tone de păcură si nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri

minerale, azi, nimic.

Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră.
Cine măsoară producţia? Cine măsoară distribuţia?
După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie.
De ce s-a întâmplat acest fenomen?

Au venit „sfaturi” de la competitorii noştri europeni:

faceţi IMM-uri

(întreprinderi mici şi mijlocii), daţi afară muncitorii din marile
uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente,
nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare
şi anvelope, nu locomotive şi tractoare.

Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere;

guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel.

Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul

pe bază de program, o teorie a conspiraţiei.

UE a fost creată pe baza Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu
industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un „bonus” pentru admiterea în UE.
Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?


Prima mare eroare a fost restituirea „părţilor sociale”, o privatizare
pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a
restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu
banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile
şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la
excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca
lor; a fost o re-naţionalizare a unei părţi a capitalului social,
destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de
grup, mai ales străine.
A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă”, fără proceduri şi
fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele
certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care
ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din
capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai
primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în
anul 2014!
S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza.
Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii.

Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică
şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în
Uniunea Europeană.
Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de „neguvernare”, program de HOTIE.

A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat).
A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse
lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.).
Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a
medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.
S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare.
Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări, etc.

Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de
seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de
irigaţii (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială !), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).
Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală.

Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?
Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile,
construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu.

Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt, microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000
înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat!

Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă.
Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.
Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români.

Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii
străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei
reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie.

Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.
A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13
guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect
minimal, coerent, de dezvoltare?

Fireşte că nu a existat!

Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de FURTURI si protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin

scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite.

Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i angaja la negru, din raţiuni de competitivitate.

„Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă
menţineţi competitivitatea!”.

Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani.

Constantin Ciutacu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.