CONSECINŢELE PACTULUI RIBBENTROP-MOLOTOV ASUPRA SCHIMBĂRII COMPONENŢEI NAŢIONALE A REGIUNII CERNĂUŢI ÎN PRIMUL AN DE PUTERE SOVIETICĂ: 1940-1941

Spicuim din Seria Romaniana: Romani cu care ne mandrim, a ziaristului Gabriel Teodor Gherasim, cateva fragmente din interviuri luate de acesta unor personalitati culturale, politice si intelectuale romanesti dintre Nistru si Prut.
Astfel, prin marturisirea lor, o sa fim mai aproape de realizarea sacrificiilor celor are au refacut Romania Mare si a importantei acestei reuniri de neam dintre Nistru si Tisa.

Evenimentele dramatice din vara anului 1940 au întrerupt brusc viaţa paşnică a locuitorilor Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa.
În decurs de şase zile (28 iunie – 3 iulie 1940) România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 km2 (inclusiv 6.262 km2 în Bucovina) cu o populaţie de cca. 3.776.000 de locuitori.
Chiar din primele zile, regimul totalitar-stalinist a purces la sovietizarea teritoriilor anexate, fenomen ce avea drept consecinţe impunerea ideologiei totalitar-comuniste şi distrugerea vieţii politice şi a structurii socio-economice tradiţionale în teritoriile respective.
Dumitru Covalciuc în studiul său „Românii nord-bucovineni în exilul totalitarismului sovietic” demonstrează că „prin promovarea politicii staliniste de genocid etnic, în perioada 1940-1941 şi în perioada 1944-1952 au existat cinci etape legate de modificarea structurii etnice a populaţiei rămase în teritoriul ocupat”. Şi fiecare etapă a constituit o verigă a unui lanţ de măsuri şi metode represive, necunoscute până atunci de o populaţie „eliberată” nici mai mult, nici mai puţin, decât „de sub jugul cotropitorilor burghezo-moşiereşti români”.
Mulţi dintre fugari apelau la serviciile unor călăuze provenite din rândul sătenilor din localităţile de frontieră, însă autorităţile bolşevice au creat, în scurt timp, propria reţea de „călăuze”, care îi conduceau pe refugiaţi direct în mâinile sau – şi mai tragic – sub focul grănicerilor.
Cei reţinuţi erau transportaţi într-un lagăr de „arestaţi”, care fuseseră prinşi pe graniţă. Un asemenea lagăr se afla în curtea proprietarului Cârjiţchi din comuna Vadul-Siret. După cum ne mărturisea Dumitru Nimigeanu din Tereblecea, în timp de numai o lună după invazia Bucovinei, în acel lagăr se aflau deja 2.400 de persoane. Afară de acesta, mai existau încă nouă asemenea lagăre, toate pline. „Acesta era lagărul pentru zona noastră, în care se aflau închişi preoţi, profesori, învăţători, primari, funcţionari şi foarte mulţi pensionari, cărora comuniştii nu le-au plătit nici o pensie. Printre aceştia erau şi doi generali ieşiţi la pensie, al căror nume nu-l ştiu… Numai 5% au scăpat…, restul de 95% au fost încărcaţi în camioane şi duşi în gara Vadul-Siret, unde au fost urcaţi în vagoane de marfa cu destinaţia Siberia”.
După şase luni de ocupaţie comunistă, în închisorile din Cernăuţi nu mai era loc pentru arestaţi, umplându-se şi cazărmile cu oameni nevinovaţi. Astfel „erau pline cazărmile regimentelor 3 Grăniceri, 11 Roşiori şi 4 Pioneri. Mii şi mii de oameni gemeau sub lacăt. Mulţi din ei s-au stins chiar atunci, în 1940”.
Şi cea mai mare tragedie s-a produs anume la 1 aprilie 1941, când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.
Ei însă au fost opriţi de grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împuşcaţi, mulţi au fost răniţi sau, mai târziu, arestaţi şi reprima\i. Cei care n-au fost seceraţi de gloanţe, fiind numai răniţi, au fost prinşi, legaţi de cozile cailor, târţi la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâţi cu lovituri de hârleţe sau aruncaţi în ele de vii. Alţii, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.
De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordăneşti şi Prisăcăreni au fost atacaţi lângă graniţă, 24 dintre aceştia fiind ucişi, iar alţi 43 răniţi.
După consumarea evenimentelor şi încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justiţiei.
În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană, alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului şi deportare. Încă şase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr şi confiscarea avutului. Potrivit legislaţiei sovietice, familiile lor, împreună cu restul participanţilor marşului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia şi Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentanţii administraţiei locale din raioanele Hliboca, Herţa, Storojineţ, Noua-Suliţa şi Vijniţa au început să întocmească listele respective.
În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costişa, în partea de est a satului Proboteşti, nu departe de Herţa.
Cea de a doua etapă a suprimării elementului românesc din actuala regiune Cernăuţi s-a desfăşurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord şi Republica Sovietică Autonomă Komi.
Aceste deportări oribile au avut loc între 12 şi 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populaţia regiunii Cernăuţi ar fi fost deportată.
– Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică.
În timpul retragerii în faţa armatelor română şi germană, NKVD-ul a evacuat o parte a deţinuţilor din închisoarea cernăuţeană, unii fiind apoi înecaţi în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulţi, însă, au fost lichidaţi chiar în interiorul închisorilor din Cernăuţi, Hotin şi Storojineţ, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, şeful NKGB-ului unional.

Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, scria: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova…, se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână şi gospodari bine înstăriţi”.
Foarte mulţi basarabeni şi bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediaţi cu forţa.
Gheorghe Mihailiuc, veteran al învăţămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) îşi aminteşte „cu spaimă” de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: „Aşa-zişii fraţi mai mari, „eliberatori”, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi cei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de viaţă, am fost cu desăvârşire marginalizaţi. Limba, istoria, învăţământul, tradiţiile, credinţa, în genere cultura naţională, au avut mult de suferit… Apăsătoare este viaţa sub un regim tolalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă.
Dacă nu faceai cârdăşie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, şi-au îndreptat paşii spre Fântâna Albă…
Dar, pentru mulţi acest drum era fară întoarcere… Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulţimea a ieşit la lizieră… Şi a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbuşit într-un lac de sânge… În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu… Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă… Soldaţii trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte… Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalţi fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem… Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori… O femeie a smuls copilaşul din braţele mamei care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă… Noaptea, grăbită, se aşeza peste copaci… Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe… Şi totuşi, am avut noroc… Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Nişte oameni cu suflete mari, ucraineni de naţionalitate, ne-au hrănit şi ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile… Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Şi până acum aud uneori şuieratul acelor gloanţe blestemate…”.

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.