A murit vaca tuşii Ioana!  

Odată, demult (aşa încep basmele şi amintirile), vecina mea de pe uliţă, tuşa Ioana lu’ Lipu, avea o vacă.

Slabă de-i numărai coastele, da’ bună de prăsilă, făcea viţei frumoşi, unii cu pată albă ca Lunel, alţii cu pată neagră, ca Stalin, zis şi Ciolovecu’, dar mai ales dădea lapte cu gust bun de iarbă şi de flori, îi ţinea pe nepoţii lui Lipu, mai sărăcuţi (codrul de mămăligă şi cana de lapte, bunătatea zilnică), dar şi pe alţi copii de pe uliţă ai căror părinţi erau abonaţii tuşii Ioana pentru câţiva lei (cazul alor mei) ori pe produse (ouă, făină etc.) – cazul lui Buşamete sau al lui Ocneanu.

Ce mai, vaca tuşii Ioana era minunea acelei părţi de sat amărât, pierdut în fâşia oltenească dintre Piemontul Getic şi Câmpia de cernoziom negru a Dunării. Vorbeau femeile pe uliţă: „Vaca asta a’ lu’ Ioana a lu’ Lipu hărăneşte (aşa se zicea la noi, era mai expresiv, adică mai cool!) multă lume!”

O chema Romana pe vacă. Aşa o botezase Lipu când o cumpărase din târg de la Cleanov, că el era citit, avea şase clase întregi, un raft de cărţi, printre care şi una cu povestea lui Romulus şi Remus, sugari la lupoaică şi întemeietori ai unui mare imperiu. Aşadar, vacii despre care vă povestesc, i se zicea, cu mult respect, Romana.

Era dusă la păscut de nepoţii tuşii Ioana, în vale, lângă cimitir, unde era iarba mare şi grasă, că, de, se hrănea din pământul morţilor satului, ori mai sus, lângă grajdurile C.A.P.-ului, unde mai rămăsese o bucată de pământ nepăzită de bodiguarzii colectivei, numită frontiera, pe care creştea iarbă ca lumea, mohor şi oman, lucernă parfumată şi trifoi de mai.

Acolo se sătura bine Romana, dar nu prea punea carne pe ea, că era suptă de viţel şi era mulsă până la ultima picătură pentru obligaţiile tuşii şi pentru hrana casei.

Într-o zi, copiii care o duceau la păscut s-au luat cu jocul, cu ţurca, cu biba, cu popicul, cu lapte gros, cu globul. Au uitat de Romana şi de învăţătura tuşii care le spunea mereu: „Mă, copii, vaca asta e temeiul vostru şi crucea voastră de copii necăjiţi! Dacă aveţi grijă de ea, aveţi grijă de voi!”

Romana a mâncat lucernă proaspătă de pe frontieră, pe urmă a venit un roi de tăuni negri, au muşcat-o tăunii, i-au îmbolnăvit sângele, a înnebunit Romana şi i s-au înceţoşat ochii, a fugit pe câmp, nu spre casă, spre Oprişor, spre un islaz care fusese arat de mult şi era acum un smârc pierdut în depărtare.

Acolo s-a culcat pe pământ Romana, pentru că-i fierbea sângele otrăvit de tăuni, pentru că aproape nu mai vedea nimic şi a auzit doar cum veneau spre islaz haite de câini din întunericul câmpiei.

Se făcuse târziu, seară, o lună mare şi inertă lumina locul unde avea să se întâmple măcelul.

Şi au ajuns câinii, întâi unii costelivi, înfometaţi, care nu mai cunoscuseră de mult timp gustul sângelui. Apoi, căţelandrii, şi ei flămânzi, şi ei dornici de carne ca de o putere care te face dulău, te face bărbat când tu nu eşti decât un fătălău neisprăvit şi crescut la ţâţa unui destin nemeritat. Abia pe urmă veniră şi câinii graşi, sătuii, încoronaţi în putere de ani mulţi, cei care uitaseră grija hranei şi voiau doar să sfâşie în continuare toate prăzile posibile.

Se năpustiră toţi asupra Romanei, era singura pradă la îndemână, nici măcar nu se mai putea apăra, şi începură să o sfâşie metodic.

Romana, vaca tuşii Ioana lu’ Lipu, simţi numai primele muşcături. În ochii ei mari, care rămaseră deschişi în tot timpul acestui carnagiu, se oglindi toată câmpia dinspre Oprişor şi dinspre Bălăciţa, auzi ca un sunet târziu mugetul viţeilor ei care plecaseră în asfinţit, strigătele copiilor ce o pierduseră ocupaţi cu jocurile lor aparent nevinovate.

Câinii se săturară repede şi se împăcară, nici măcar nu se mai lătrară între ei. Erau toţi mulţumiţi, fiecare cu felul lui de mulţumire.

Ce conta că de pe uliţa mea dispăruse singura vacă de lapte, vaca tuşii Ioana lu’ Lipu? Că nu mai aveau copiii de pe acea uliţă a deznădejdii lapte pentru a-şi minţi foamea?

Nimic nu conta. A murit vaca tuşii Ioana, undeva, lângă satul în care ne-am fi putut naşte oricare dintre noi.

De ce v-am povestit această istorie tristă şi poate, urâtă?

Poate, pentru că v-aţi putea gândi măcar o clipă la parabola unei vaci ce se chema nu Romana, ci România. Şi la câinii care au sfâşiat-o într-o seară când luna era inertă şi lumea din jur, din Evropa luminată chiar, nepăsătoare şi neiertătoare…

Nicolae Dan Fruntelată

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.