„La Marseillaise” și tricolorul revin în Franța cea de toate zilele

La câteva zile după prăbușirea în flăcări a săgeții de plumb care străjuia Catedrala Notre Dame, cunoscutul gazetar francez Christian Makarian, acum director al săptămânalului „L’Expres”, își începea un editorial cu o întrebare pe care conaționalii săi și-o pun tot mai apăsat și mai insistent: „Catedrala Parisului se confundă cu opt secole de istorie a Franței. Incendiul care a devastat-o îi va face în sfârșit pe francezi să se reîntâlnească?” De ce o construcție arhitectonică, fie ea și magnifică, încărcată de semnificații religioase, artistice, istorice, naționale, este astăzi încărcată cu speranța de a-i readuce împreună pe cei ce sunt fii și cetățeni ai Franței profunde, dar pe care un context politic specific și mondializarea îi împing treptat, dar tenace, într-o zonă de diluare a propriei identități colective, de desolidarizare și alienare personală, de dezunire și clivaj tot mai adânc între „Franța metropolelor” și „Franța periferică”, însă și mai departe, într-o Franță a dezbinării, vrajbei și urii, dar și a iminentei pierderi a propriei identități  naționale?

Întâmplător poate pentru unii, dar de fapt întru totul explicabil, în librăriile franceze este pusă în circulație tocmai acum o carte care tratează într-o manieră nu neapărat patetică, teatrală, patriotardă, însă profund responsabil, într-un registru grav și tensionat, dezideratul imperativ al salvgardarii identității franceze și solidarizării naționale.

Sub un titlu amar și melancolic, dacă nu chiar încărcat de profundă tristețe și dezamăgire – „C’est ça la France…” („Asta e Franța”…) – scriitoarea Barbara Lefebvre publică o carte eseu de mare consistență ideatică despre un fenomen dramatic din istoria națiunii franceze, care se produce sub ochii noștri. Dacă am raporta această carte, ca români, la literatura noastră, am putea-o încadra undeva între „Cântarea României” a lui Alecu Russo și „Schimbarea la față a României” a lui Emil Cioran. Dar cărțile scriitorilor români sunt din ultimele două secole trecute, iar cartea scriitoarei franceze este una din secolul XXI, este o cronică la zi a unui moment istoric crucial.

„În timp ce pretutindeni națiunile ridică pânzele pentru a înfrunta vânturile potrivnice ale mondializării sau islamismului politic radical, Franța continuă să se vlăguiască, pentru că ea se hrănește din ura de sine, din rușinea față de ea însăși” – constată necruțător scriitoarea. Dintr-o asemenea perspectivă dramatică, autoarea propune reabilitarea naționalismului în accepțiunea sa originară, nu în ipostaza sa denaturată, ba, mai mult, deturnată într-un -ism nociv, care a provocat ravagii naționale și planetare în secolul abia încheiat. A aprinde flacăra patriotismului este pentru ea leacul la dezagregarea națiunii franceze și la pierderii energiilor sale, ceea ce în perspectivă ar însemna însăși dispariția sa.

Cartea pledează pentru refacerea coeziunii naționale și cultivarea, în sistemul de învățământ, a „perechii educaționale formată de istorie și geografie, care spune mult despre ce a fost construcția identității naționale”. Iar revigorarea națiunii, continuă autoarea, trebuie să vină în principal de la „două tipuri de actori susceptibili a întruchipa Franța: armata, despre care 84 la sută dintre francezi afirmă că au o imagine bună și lumea rurală, statornicii pământului și apărătorii – în felul lor – ai teritoriului național”. Dar, continuă prozatoarea, și unii și alții par să fie îndepărtați într-un fel sau altul de la menirea lor istorică de a asigura supraviețuirea națiunii.

Într-un interviu ocazionat de apariția cărții, Barbara Lefebvre afirmă: „Națiunea este cea mai bună, dacă nu chiar singura schelă politică pentru a construi un spațiu democratic, în care o colectivitate umană poate face experiența lucrului în comun”. Pentru unii – adaugă ea – poate părea un proiect desuet, dar el „a fost trădat de elite, deconstruit de intelectuali și devalorizat în școală”. De aici, și criza pe care o traversează Franța, „care este astăzi o națiune orfană”, cum se exprimă prozatoarea.  De ce ? Pentru că „cimentul patriotic care închega națiunea s-a erodat: noile generații și noii veniți nu mai sunt învățați să iubească Franța, istoria, peisajele, literatura, artele ei”.

A-ți iubi țara necondiționat, mărturisea scriitoarea franceză, nu înseamnă nici a trece cu vederea  trădările din istorie, nici erorile de acum, nu înseamnă nici preferințe sau interese ale zilei, ci „a concilia toate acestea în numele unei măreții naționale a trecutului pe care o vrem renăscută”.

Explicatie foto:

Barbara -: „În timp ce pretutindeni națiunile ridică pânzele pentru a înfrunta vânturile potrivnice ale mondializării sau islamismului politic radical, Franța continuă să se vlăguiască pentru că ea se hrănește din ura de sine, din rușinea față de ea însăși”, a constatat în romanul său Barbara Lefebvre.

Corneliu Vlad

Articol publicat în revista „Literatorul”, ediție nouă, Nr.3, iunie 2019; revistă aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, www.bibmet.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.