ALEXANDRA CÎRSTEA este expert cultural în cadrul Institutului Cultural Român, în conceperea de programe și proiecte pentru promovarea valorilor naționale în afară granițelor. Absolventă a Facultății de Drept la Universitatea București și membră a Baroului București, s-a specializat, în timpul masterului, în domeniul dreptului afacerilor și al proprietății intelectuale. Are o consistentă experiență de jurnalist, cochetând cu televiziunea încă de la 16 ani. În primul an de facultate și-a început prima colaborare în TVR, ca reporter de teren, în cadrul unei campanii naționale care se numea „Citește o carte! Instigare la cultură!”. A fost apoi, pe rând, reporter, producător, prezentator al mai multor emisiuni cu tematică socială și culturală. Experiența căpătată ca prezentator în cadrul unei campanii anti-drog, în colaborare cu Agenția Națională Anti-Drog și A.R.A.S., i-a schimbat radical percepția asupra vieții, punând-o în contact cu realități dure, precum reintegrarea socială a deținuților din România sau, mai bine zis, lipsa oportunităților de reintegrare socială a acestora, dar și viața din penitenciar, alterarea conștiinței umane în acest mediu etc. Transferată la Prima Tv, a colaborat cu Cristian Sabbach la „112, Poliția în acțiune”, după care a produs singură o emisiune, în colaborare cu Inspectoratul General al Poliției, cu ajutorul Parchetului General, despre fapte comise în România, cu reconstituirea acestora și cu interviuri ale anchetatorilor și procurorilor de caz.
Și-a încheiat colaborarea cu televiziunea atunci când a început să profeseze ca avocat. Însa în urmă unor studii în politică externă, în dreptul comunitar, dar și în domeniul migrației românilor, a ales să lucreze mai întâi ca funcționar, apoi ca expert cultural în cadrul Institutului Cultural Român, în domeniul și în beneficiul mediului asociativ din diaspora, iar ulterior în conceperea de programe și proiecte pentru promovarea valorilor naționale, în afară granițelor.
În 2015 mama ei s-a îmbolnăvit de cancer pulmonar, stadiul IV, cu puține șanse de supraviețuire. De aici începe acea parte dramatică a vieții Alexandrei, care i-a schimbat radical destinul…
_______________________
Încep simplu. Sunt Alexandra Cârstea, copil al unei mame frumoase, demne, curajoase și cu multă iubire împărtășită celor din jur, sunt și fost avocat și actual reprezentant al unei mișcări sociale și umane care privește informarea corectă, încadrarea legală și legalizarea compușilor canabisului în scop medicinal.
Pe mama am pierdut-o în lunga cursă a suferinței fizice, însă mi-a transmis misiunea de a continua să încerc să educ și să deschid minți și suflete spre empatia de care avem atâta nevoie într-o viață trăită cu folos.
A avut cancer. Un cancer terminal, însoțit de multiple determinări osoase care i-au multiplicat fricile bolii prin durerile atroce prin care a trecut cu mult stoicism, chiar și în momentele în care medicația alopată nu își făcea niciun efect.
Acum câțiva ani nu conștientizam pe deplin cât contează ca într-o luptă cu o situație limită să poți să îți păstrezi credință, bunăvoința, răbdarea și dorința de a căuta soluții lucide, profund documentate, însă și împărtășite cu cei în nevoie. Mama m-a învățat și acest lucru. Prin exemplul ei de viață, de boală și apoi de moarte.
Metastazele osoase au generat niște dureri pe care doar cei care le cunosc sau le-au văzut la cei dragi, le pot cunoaște. Dureri care se tratează paliativ printr-o medicație care poate fi tolerată sau nu de pacient, dar care, mai ales, generează efecte secundare care accentuează suferința unui om și-așa greu încercat. Am iubit-o enorm și o voi iubi veșnic și din iubire a început și căutarea mea de a găsi soluții să o ajut în calvarul pe care îl trăia. Atunci când medicația clasică, administrată cu pumnul, ca un cocktail care anestezia simțurile, dar nu durerile, care îi generau fantasme și o înconjurau de umbrele grele ale morții, îi degradaseră și ultima fărâmă de dorință de a trăi, am găsit soluția administrării canabisului.
Primii pași
Mai întâi am făcut un drum în Spania, unde am discutat cu un medic specializat în administrarea de canabis, atât THC (psihoactiv), cât și CBD (care nu are afect psihoactiv). Mi-a dat o rețetă pentru mama. O rețetă pe care scria firesc: pentru patologia pe care pacienta o are, se recomandă administrarea canabisului, cu THC și CBD, în egală măsură. Am respirat ușurată crezând că ce e mai greu trecuse: găsisem un medic, în timp ce în țara noastră toată lumea se ferea de subiect și chiar îmi aruncau priviri acuzatoare. Dar calvarul de-abia începea. CBD-ul l-am putut lua cu ușurință din Spania – e un extract de cânepă, care variază în concentrații. THC-ul, componenta psihoactivă din canabis, era interzis în România. De-acolo au urmat discuții, programări medicale, nopți lungi în care studiul asupra proprietăților canabisului mi-au redat speranța că o pot ajuta pe scumpa mea mama. Tot mai multe articole scrise de oameni de știință erau publicate, ca și cum proprietățile acestei plante abia acum ieșeau la iveală, după ce atâta amar de timp a fost încadrată în categoria unor droguri periculoase, adictive, care modifică ireversibil condiția și percepția umană. Mi-am depășit fricile și m-am documentat mai mult. În fond aveam de luptat pentru mama mea scumpă, nimic nu mai conta: nici ce învățasem la Facultatea de Drept, nici faptul că în timpul facultății am fost prezentatoarea unei campanii naționale anti-drog, realizată de televiziunea națională.
Totul părea că a fost o minciună. Nimic din ce învățasem, nimic din ce mi se spusese nu își mai găsea fundament acum. O planta interzisă acum ceva timp și având ca fundament chestiuni rasiale sau legate de migrație, acea plantă era redescoperită și cercetată, după ce mii de testimoniale crâncene făcute de oameni disperați, suferinzi și care nu aveau alternative, le făceau tot mai mult, asumându-și riscuri legate de pierderea libertății lor.
Am început să-i dau mamei CBD, copleșită de multe frici: că administram ceva ce nu putea fi supravegheat medical, că tratamentul pe care îl luam atunci din Spania, ar putea să îmi fie oprit la graniță, pentru lămuriri și expertize, asta în timp ce mama se chinuia în dureri inimaginabile, frică și că am putea să nu ne permitem să-l cumpăram constant, așa cum îi era ei necesar (folosea o sticluța de 10 ml pe săptămână la început și costurile erau aproape duble față de cele la care se găsește acum în România).
Un episod din calvar
Și acum urmează descrierea administrării CBD-ului. Încerc descrierea în cuvinte a unui episod de calvar prin care doar cei care au trait neputința îl pot cunoaște pe deplin.
La acel moment, cancerul pulmonar al mamei fusese încadrat ca stadiu IV, după o încadrare greșită medical a unei mici pete pe pelvis, ca fiind semn al osteoporozei. Eroarea aceasta medicală a făcut ca în mai puțin de 3 luni să se extindă metastazele osoase pe aproape întreaga coloană și pe jumătatea dreaptă a pelvisului. Șocați, în momentul investigațiilor imagistice, medicii nu i-au mai dat șanse de supraviețuire. Pacientul aflat în această situație trebuia să-și petreacă tot restul zilelor pe care le mai avea, în pat, fără să aibă cum să se mai ridice în picioare sau chiar să stea în șezut prea mult, întrucât exista riscul fracturii de coloană sau al prăbușirii coloanei, neavând susținere în pelvis. Durerile s-au accentuat, fapt care a generat administrarea de medicații pe bază de opiacee puternice, constant administrate, la câteva ore, administrare care era însoțită de vărsături, fantasme, incoerență permanentă în vorbire, letargie, lipsa apetitului și depresie accentuată.
Rinichii nu mai funcționau corect, iar în urma investigațiilor s-a observant că era iminent riscul dializei. Toate astea în timp ce pe întreaga zi și noapte îi auzeau gemetele și plânsul care săpau răni adânci și nevindecabile în inimile celor care o iubeau. Toate acestea în timp ce în fiecare noapte, în timp ce stăteam cu ea în pat, trebuia să îmi așez palmele ușor sub trunchiul ei și să o întorc de pe o parte pe alta, de grija escarelor sau a încărcării pulmonare, pentru că ea singură nu era capabilă să facă asta, fără urlete de durere.
CBD- extract din cânepă. Reaprinderea speranței
Acesta a fost momentul începerii administrării de CBD, sub formă de ulei. Am început să i-l administrez constant, la interval de 6-8 ore, crescând gradual doza, în timp ce scădeam medicația clasică prescrisă. Pe măsură ce renunța la opiaceele prescrise, a intrat în sevraj, durerile s-au accentuat câteva zile, depresia, furia și disperarea erau amplificate. Și am continuat. Amândouă iubindu-ne enorm, amândouă dorind enorm să ne avem încă una pe alta.
După un timp s-a făcut liniște. Mai întâi a spus cuvinte pe care nu le mai auzeam demult: „Aș vrea să mănânc”. Apoi am observant că sevrajul dispăruse și durerile scăzuseră ca intensitate. Apoi am putut să o vedem cum își caută singură locul în pat, așezându-se pe o parte sau alta, fără ajutor. Și a culminat cu rezultatul imagistic: rinichiul afectat își reluase forma și funcționalitatea.
M-am uitat la acea sticluță mică de extract de cânepă și am început să plâng. Am știut atunci și ea, și eu, că nu voi putea să nu transmit și altora ce am aflat și că nu mă voi opri nici să caut resurse pentru a legaliza compusul THC din canabis. Foarte mulți biologi, biochimiști, cercetători, vorbeau despre efectele antitumorale ale THC-ului și chiar ale plantei în întregime. Sunt peste 100 de compuși, majoritatea neinvestigați, studiile nefiind finanțate în acest sens sau prea puțin luate în considerare.
Erau povești dramatice peste tot pe glob, dar și povești de succes. Oameni care își pierduseră libertatea în încercarea de a-și procura un tratament pentru viața lor.
Drame cu părinți disperați care riscau să piardă custodia copilului bolnav, pentru că statul voia să le dea un exemplu de corectitudine și respect al legii. Lege care era scrisă de oameni. De noi, per ansamblu, în fiecare stat în parte.
Debutul campaniei
Am început cu o pagină de facebook. Încărcam constant materiale, interviuri și studii pe care le găseam, despre importanța legalizării canabisului, cu toți compușii lui.
Am identificat primele probleme: prea puțin scrise în limba română, studiile erau greu accesibile celor care nu erau vorbitori de engleză sau alte limbi unde se publicase mult.
Apoi ura. Câțiva rătăciți care îmi aruncau cuvinte grele pentru că „vreau să ajut drogații să fumeze iarbă”, fără să citească ce aveam de spus și de ce. Fără să se informeze corect despre ce povesteam. Erau deja mult întipărite în subconștientul lor imaginile transmise repetat la tv sau în filme cu tineri rătăciți care își pierd timpul și viața pe străzi, fură din case și tâlhăresc pentru doza de drog.
La început mă durea. Mă dureau și privirile acuzatoare, pline de dispreț și chiar milă uneori din partea specialiștilor, a unor medici sau oameni din administrația publică pe care, practic, aproape îi imploram să ia în considerare măcar o discuție despre acest subiect atât de important pentru cei în durere.
Mă durea când chiar și oameni de bună credință ridicau din umeri și îmi spuneau fie: „Nu te implica în povestea asta. O să ai de suferit, o sa ai probleme cu legea, vei fi urmărită și acuzată că instigi oamenii la consumul de droguri”, fie: „Nu mai încerca să schimbi ceva. Țara asta nu va fi niciodată deschisă spre acest subiect tabu. Vei avea de luptă cu morile de vânt”.
La început credeam că mi-e teamă. Teamă însă doar că nu voi putea atrage atenția mai multor oameni, până când mama mea ar putea să beneficieze de tratament. Să o mai am lângă mine.
Până la urmă am realizat că teama nu a existat în esență. De fiecare data când vedeam zâmbetul, optimismul și curajul mamei mele iubite, de fiecare data când o vedeam că atunci când intră într-un spital, cărată de prietenii noștri brancardieri, care aveau grijă să nu îi fie un chin și drumul cu ambulanța, le zicea tuturor, pacienți sau nu: „Citiți despre canabis, informați-vă corect despre cânepă! Fata mea se luptă și pentru voi! Transmiteți informația corect acasă, celor dragi și celor aflați în suferință!”. O surprindeam adesea șoptind prietenilor „ambulanțieri”: „Data viitoare să mă opriți pe drumul spre casă, în fața Guvernului sau a Președinției, să protestez pe targă. Să mă vadă pe mine, drogata, ce înseamnă nepuțința și durerea și să mă privească pe mine în ochi când se ascund în spatele legii și spun că tratamentul e ilegal în România”. Când realizam că ea lupta nu doar pentru mine și pentru tata, ci și pentru toți aceia care sufereau ca ea, cu atât de multe patologii, de atât de multe vârste, de la prunci la bâtrâni singuri și săraci, teama nu mai avea cum să existe. Doar iubire. Multă iubire și multă putere să duc tot acest „testament” scris cu lacrimi de durere și sânge pe care mi l-a transmis.
Petiția
În aceeași perioadă am inițiat o petiție, uzând de dreptul conferit de art.74 din Constituția României privind iniţiativa legislativă („Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative”).
Am semnat prima. Cu durere, însă și cu încredere, credință și iubire. Am semnat pentru că nu mi-era frică decât să o pierd pe mama. Am semnat pentru că eram convinsă, așa cum sunt și acum, că putem strânge minim 100.000 de semnături, dacă ne unim în valori, că putem să schimbăm o lege care nu are identitate, ci căreia i s-a dat putere prin oameni, că putem să schimbăm mentalități și să ne fim sprijin și ajutor unul pentru altul, că putem avea o discuție coerentă pe tema asta, dincolo de șabloanele standard: „nu sunt studii suficiente”, în condițiile în care se publică din ce în ce mai consistent și mai documentat în Europa și în afara Europei, „nu sunt studii făcute în România”, în condițiile în care nu au fost premise în privința THC-ului, „nu suntem pregătiți să avem o asemenea lege” sau „nu putem schimba mentalitatea românilor”.
Am strâns astăzi peste 20.000 de semnături. Fără reclamă, grupuri organizate de sprijin, marketing sau alte demersuri plătite. Sunt peste 20.000 de semnături ale unor oameni care înțeleg, simt, care au pierdut ființe dragi sau luptă pentru propria viață. Sunt peste 20.000 de oameni care cred, la fel ca și mine, că numai acțiunea poate schimba legi și mentalități. Numai voința și perseverența. Numai argumentația corectă, susținută de dovezi și mărturii, nu deja celebrele afirmații aruncate ușor la noi, de tipul: „că așa vreau eu”, „că așa zice lumea”, „că știu eu că nu e bine”, etc, fără fundamente și rațiuni, doar ură și vrajbă între oameni, unii cu sufletul închis, alții cu disperare în lupta contra-cronometru în salvarea vieții.
Ministerul Sănătății și demersuri inițiate
Am pierdut-o pe mama la sfârșitul lunii ianuarie a acestui an. S-a stins într-un spital din capitală, unde mi-au interzis categoric să-i mai administrez CBD, căci „sunt inumană că nu îi dau morfină unui pacient oncologic”, că „CBD, extractul de cânepă, nu este pe lista medicamentelor omologate” și că „THC-ul nici nu ar intra vreodată în discuție în țara noastră că nu are proprietăți medicale”.
Am pierdut-o însă după ce scumpa mea mama mi-a lăsat o agenda în care a scris, chinuit, însă cu încredere și speranță, despre importanța legalizării canabisului în țara noastră, cu toți compușii lui, despre importanța demersului pe care l-am început și pe care nu a vrut să îl abandonez până ce pacienții nu vor putea beneficia de tratament în țara lor, supravegheați corect medical, având o prescripție legală, fără a avea teamă de a cere informații și lămuriri, fără să stea cu grija „pușcăriei” dacă-și procură tratamentul din altă țară.
O săptămână mai târziu, după ce m-a părăsit fizic în această lume, a apărut în presa din România recomandarea Comisiei Europene de a crește finanțarea studiilor și cercetării în domeniul canabisului medicinal și de a spori preocuparea statelor membre în acest domeniu. Citez:
„Este necesar ca CE și autoritățile naționale să coopereze la stabilirea unei definiții juridice a canabisului utilizat în scopuri medicale și să facă o distincție clară între medicamentele pe bază de canabis aprobate de EMA sau de alte agenții de reglementare, canabisul terapeutic care nu este susținut de studii clinice și alte utilizări ale canabisului (de exemplu, recreaționale sau industriale)”.
Rezoluția îndeamnă Comisia și statele membre să abordeze această problema la nivelul entităților care reprezintă bariere de reglementare, financiare și culturale ce frânează cercetarea științifică în ceea ce privește utilizarea canabisului în scopuri medicale și cercetarea privind canabisul în general, dar și să definească condițiile necesare pentru desfășurarea de cercetări științifice independente și credibile, pe baza unei game largi de materiale, în ceea ce privește utilizarea canabisului terapeutic.
Ca urmare a acestei rezoluții, la scurt timp, după ce cu câteva săptâmâni în urmă primeam din nou, priviri acuzatoare și pline de reproș, în timp ce mama mea se stingea în spital, apare în presă mesajul preluat apoi pe toate canalele, cum că Ministerul Sănătății dorește înființarea unei comisii care să discute coerent despre utilizarea canabisului în scop medicinal în țara noastră.
Cu un ochi am plâns de durere că nu primește mama această veste, cu un ochi am râs, gandindu-mă că toate eforturile și toată durerea și umilința îndurate, capătă un sens pentru toți aceia care se luptă pentru calitatea vieții lor, în țara noastră.
A urmat apoi o frenezie în presă și în declarații, toată lumea părea că știe sau s-a luptat pentru legalizarea canabisului medicinal în România, tot mai mulți au folosit o terminologie greșită și care a dat speranțe deșarte acelor oameni disperați să își primească, legal, tratamentul. Formulări de genul „se legalizează canabisul în scop medicinal în România”, înglobând CBD și THC în aceeași expresie, amestecând cânepa cu canabisul în formulările lor și în percepția publică, deși cele două fiind „verișoare” din aceeași familie, între ele existând totuși aceeași barieră grea, de nepătruns parcă, ridicată de lege: una care era și este cultivată tradițional în România, având multiple utilizări în industrie, fără referire însă la uzul terapeutic, cealaltă care rămâne în același con de umbră și de blamare, înscrisă mai departe în Tabelul I de mare risc, având efectul psihotrop de care pare că ne temem atât.
S-a alcătuit apoi lista reprezentanților la masa discuțiilor în cadrul Ministerului Sănătății și am așteptat cu încredere și bucurie să văd că la discuții vor fi invitați mai ales reprezentanții pacienților cu atât de multe boli grave în țara noastră. Am aflat apoi, cu durere, că doar două patologii sunt reprezentate acolo și am constatat că prezența mea, deși una importantă, prin prisma inițierii campaniei de legalizare, dar și a faptului că mai bine de 20.000 de oameni mi-au creditat eforturile, prin semnătura lor, nu a fost de dorit la masa discuțiilor. Am realizat apoi, iarăși cu durere și dezamăgire, că toate acestea aveau o logică: se vorbește doar despre încadrarea legală a CBD-ului și posibilitatea lui de a fi prescris ca tratament paliativ în țara noastră.
Scurte precizări
Este foarte important să luăm în discuție, serios, prescrierea de CBD ca tratament, în România. Este la fel de important să începem pregătirea medicilor în domeniu și să urmărească tratamentul pacienților cărora li se administrează.
Este incorect spus, însă: „se legalizează canabisul medicinal în România”, în condițiile în care cânepa și extractul de cânepă, care nu sunt interzise, dar sunt neîncadrate, legal, corect, pentru uzul terapeutic și nu se ia în discuție, pentru moment, conform declarațiilor Ministrului Sănătății, legalizarea THC în scop medicinal, acesta fiind în continuare un subiect tabu și greu de gestionat în România…
Pe mama o chema Victoria și nu întâmplator, voi păstra nu doar iubirea, puterea și compasiunea ei în inima mea, ci și rezonanța numelui ei, pe care îl voi folosi ca model în tot ce mai urmează în România, în parcursul legalizării canabisului, pentru toți acei nevinovați care nu merită să trăiască drama bolii, lângă stigmatul utilizării drogurilor și frica pierderii libertății lor.
ALEXANDRA CÂRSTEA