Seară de iulie

Este o seară frumoasă de început de iulie, anul nu contează. Pe vremuri aş fi spus că stau ȋn faţa unei coli albe de hârtie ȋn aşteptarea inspiraţiei pentru subiectul pe care vreau să-l aştern pe hârtie. Parcă m-aş uita la peniţa stiloului meu de demult, pe care nu-l mai prea folosesc de când scriu pe calculator. Oare mai putem scrie de mână cu ușurința de altădată ? Este o întrebare la care fiecare își răspunde cât poate de sincer. În orice caz, nu mai scriem frumos ca înainte vreme. Mă gândesc la ȋntrebări care ȋn ultima perioadă mi-au tot fost puse, cum ar fi  ”De ce mai lucrezi ?” sau ”De ce scrii ?”.  Ce aș putea răspunde ?! Lucrez pentru că îmi place și am învățat să fac din orice ceva care să îmi placă, să fac cu dăruire și entuziasm. Oare resursa mea de entuziasm este inepuizabilă? Cred mai degrabă că este regenerabilă. Ce întrebare este asta cu de ce mai lucrez ? În multe țări femeia de vârsta mea este activă și nici nu se gândește ce va face după ce iese la pensie. De ce scriu? Scriu pentru că așa simt şi pentru că în timp am constatat că sunt citită și asta îmi dă motivația să continui. Mai scriu și pentru că am adunat experiență care merită să fie împărtășită, că poate folosește și altora ca mine. Dăm dovadă de încredere în oameni atunci când le vorbim despre noi. Știu că sună ciudat, dar am încredere în oameni ! Dacă aș spune că am încredere în toți oamenii, ar fi exagerat și aș părea naivă, dar nu am încredere chiar în toată lumea, totuși balanța înclină în direcția speranței că oamenii vor rezista dezumanizării prin rutine, proceduri demonetizate sau stereotipii.

Ați observat jena cu care unii oameni evită să își manifeste sentimentele, emoțiile, trăirile ? Se jenează că ar putea fi considerați demodați, de prin alt secol. De fapt este ceva frumos să aduci cu tine experiența unui alt secol și nu oricine are șansa să trăiască în două secole. Oamenii se jenează să își arate emoțiile, poate pentru că ar putea să pară slăbiciuni. Vă asigur că nu sunt slăbiciuni, ci arată latura noastră umană, pe care nu ar trebui să o fi uitat în secolul trecut. Trecutul nu este ceva demodat, pe care-l lăsăm în urmă ca să pășim mereu într-un mâine incert. Trecutul este bogat în rădăcinile noastre, pe el ne sprijinim când luăm decizii bine cumpănite, pentru că privind spre trecut, măcar cu coada ochiului, găsim în el experiențe pe care ne pregătim să le repetăm pentru că pur și simplu le-am uitat.

Paradoxal sau nu, sunt persoane care și-au pierdut sentimentele umane. Le-au tot ascuns jenați și apoi nu le-am mai regăsit în suflete secătuite de seva emoțiilor, trăirilor, sentimentelor. Acești oameni își trăiesc viața într-o perpetuă însingurare înconjurați de zgomotul strident al unei vieți în care își caută locul. Merg pe stradă fără să știe când ajung acolo unde aparent ar avea treabă, deși de cele mai multe ori este o simplă prezență fizică, neparticipativă. Oamenii sunt însingurați și străbat zilele împreună cu cel care le-a devenit indispensabil, telefonul mobil. Ați văzut vreodată disperarea unui om care nu își găsește mobilul ? Este o panică ca și cum s-ar pierde într-un oraș necunoscut și nu ar mai nimeri drumul spre casă. Mobilul este o anexă indispensabilă a omului modern, partea neînsuflețită care ține loc de sentimente, emoții și mai ales ține omul captiv și izolat de viața din jur, atâtă câtă mai înseamnă ea viață. Circulați cu metroul ? Câți oameni citeau în metrou ieri sau când ați mers ultima oară? Câți oameni ”butonau” de zor schițând câte o grimasă fugară care vroia să țină locul unui zâmbet sau al unei încruntări pe care interlocutorul virtual nici măcar nu o vede. Am numărat într-unul dintre drumurile mele cu metroul și erau doi care citeau și opt care aveau mobilul în mână. Cred că nu este o apreciere prea departe de adevăr dacă spun că suntem intoxicați de mobilul care ar trebui să ne fie instrument de sprijin în orice împrejurare.

Problema adevărată întervine când vorbim despre copiii generației alfa, cei născuți după anul 2010, de fapt toți copii care devin dependenți de mobil de la vârste timpurii. Cum îi determinăm să iasă din casă, la joacă, să își trăiască copilăria alergând în parcuri, mergând cu bicicleta, învâțând să citească cursiv și mai ales să socotească fără a folosi calculatorul din mobil.

Adulții trebuie să își găsească resursele necesare să se desprindă de muncă și de telefoanele mobile ca să se joace cu copiii, cu nepoții. Aceste momente trec și este bine să nu le pierdem, ci să le transformăm în amintiri calde, de suflet, atât pentru noi, cât și pentru cei mici.

S-a făcut târziu și trebuie să opresc goana gândurilor, dar ne vom regăsi curând, pentru că oamenii au nevoie de semenii lor.

02 iulie 2019

Serena Adler / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.