Cronicǎ  despre TOAMNA       ÎNSINGURĂRII de Constantin Ardeleanu

           Motto:

” Bǎtrâne, iar te amǎgeşti cu vise de iatac                  

ţi-aratǎ din splendoare  cadâna doar un crac                     

şi-n toi de zaiafet, petrecere destrǎbǎlatǎ ,                      

Ianache se desfatǎ …Costache, altǎdatǎ…”                                                                                                                                    Constantin (Ticǎ) Ardeleanu

 Constantin (Ticǎ) Ardeleanu este omul care respirǎ creaţie literarǎ într-un mod atât de personal încât îşi trǎieşte viaţa  zilnicǎ uimit şi uimind , încercând sǎ-şi „bandajeze” rǎnile rǎmase deschise din adolescenţǎ şi tinereţe când sfǎtuit şi aproape silit sǎ trǎiascǎ numai îndatoriri şi sǎ-şi reprime exuberanţa şi nesǎbuinţa lucrurilor şi faptelor specific vârstei, fapt care ulterior l-a înzestrat cu o sensibilitate sufleteascǎ ,aproape maladiv de poeticǎ ,pe care şi-o înǎbuşǎ cu alte genuri literare, parcǎ speriat de reacţia în lanţ pe care i-ar pricinui-o abandonarea în reverie poeticǎ a stǎrii în care îşi trǎieşte clipe speciale, camuflate în ironii tip fumigenǎ.

Îşi consumǎ destinul ,dar nu ca într-un joc de şah unde ar avea avantajul jocului cu nebunii, ci mai degrabǎ ca la o „partidǎ de zaruri” (unde se poate da lesne vina pe lipsa norocului) menitǎ sǎ sublinieze un „crochiu de fericire amânatǎ(pag.86).

Lesniciunea cu care trǎieşte şi scrie poezie, de la parodie la creaţie personalǎ,l-a determinat sǎ încropeascǎ un volum consistent de poezie de mare calitate (şi care-l calificǎ drept poet pursânge) „TOAMNA ÎNSINGURĂRII„.

Scrie şi poezie de dragoste,dar o face cu sentimente confuze, de teamǎ,de adoraţie, de umilinţǎ.

Parcǎ ruşinându-se de sentimentul care-l chinuie şi pe care încearcǎ sǎ-l ascundǎ, dintr-o pudoare greu de înteles, trece în registrul ludic când pe fata înaltǎ ” ca domniţele din fraţii GRIMM” ,şi  „interzisǎ ca la STOP” (se înţelege cǎ-i vorba de pauza lunarǎ), o vede ca pe o partidǎ frugalǎ.

Ameţitoare ca un whisky dat pe gât                

          Frumoasǎ ca un înger izgonit.Atât.”(pag.100).

Sǎ n-aibǎ concurenţǎ implorǎ:

      „Doamne de vrei sǎ mai iubesc pe Terra                          

      fǎ-mǎ unicul bǎrbat”.  (pag.102)

Este total vulnerabil chiar de-ar fi singurul fiindcǎ mǎrturiseşte:

     „Mǎ aflasem periculos de aproape –distanţa minimǎ                        

        Glonţul frumuseţii ei m-a nimerit drept în inimǎ”.  (pag.107)

sau,  1/4

      „Erai neverosimil de frumoasǎ…                          

        Eu, tulburat ,mǎ-ntorc  spre casǎ

       Pe cerul dragostei te proiectez                          

        Ca pe Luceafǎr… şi mǎ înserez…”.  (pag.109)

Într-o „Duminicǎ fǎrǎ sfârşit ” ,lǎsând-o pe Lady Vic, se adreseazǎ femeii supreme zicând:

     „Iartǎ-mi nesǎbuinţa cǎ te iubesc                       

      Tainicǎ Doamnǎ a sufletului meu                         

                 Fii calauzǎ între mine şi Dumnezeu             

      Din aspru-mi pǎcat fǎ gest creştinesc

                         

       Şi nu mǎ lapida cu dispreţul cel merit               

      Cǎ-n drum ţi-am ieşit atât de târziu,                    

       Izvor te descopǎr în fǎrǎ de capǎt pustiu                         

       Şi te ador cum sihastrul din pesteri un rit

 

       Ca pe-o icoanǎ fǎcǎtoare de minuni,                       

      Înfiorat,te-ating: doar în miracole cred,                         

       Cu albastra-ţi privire mǎ-nvaluie pled,                     

       Duminicǎ scumpǎ, obsesia zilei de luni…”  (pag.112)

Şi nefiind convins de  unicitatea-i face loc îndoielii:

      „De timpul tǎcut,arogant,tare mǎ tem,

        Din zodii planetele m-anunţǎ blestem,

       Trist mǎ voi pierde-n cortegiul de turmǎ…

       Promite ,iubito, cǎ-mi dai sǎrutul din urma !”  (pag.115)

Şi „de facil şi nevolnicie”  dezlegat constatǎ:

       „Aproape cǎ-l atinge ,dar e atât

        de departe altarul iubirii

        de el ,vertical ,despǎrţindu-l       

        o catapeteasmǎ de iluzii”.  (pag.55)

          dar

       „Şi-n viaţa mea de n-ai mai fi,

        Iubirea rǎstignindu-mi-o în cuie

        În stupi s-ar face miere amǎruie

        Şi chipul tǎu de cearǎ s-ar topi.” (pag.161)

Multele-i cǎlǎtorii l-au dus  şi  în emisfera sudicǎ, unde din cauza gravitaţiei iubita se simte în elemental ei „doar cu cracii în sus…”. (pag.87),chestiune  care dezvǎluie un lǎuntru în care visata ar trebui sǎ aştepte în poziţie de luptǎ şi el sǎ înveţe: cǎ bǎrbǎţia devine evidentã când îşi însuşeşte mişcarea arcuşului (de du-te,vino) care numai aşa „ştie sǎ cânte” iar apoi sǎ-şi trǎiascǎ intens” Cântarea cântǎrilor”  iubind chiar şi „iubirea niciodatǎ gǎsitǎ„(pag.95).

Sufocat tiranic de toate cunoştinţele acumulate prin şcoli (nume de teoreme si savanţi) între sala de curs şi jocul final al apropierilor de scurtǎ duratǎ ,va exclama:

Doamne, cu atâţia strǎini în vieţile noastre, 

            Cum ne vom apropia unul de celãlalt?”

Citind-o ,poezia luiTicǎ Ardeleanu te transportã prin toate simţirile consacrate  de

Eminescu,  Blaga,  Esenin  şi Nichita Stǎnescu.

           Adoraţia în exces şi-o ascunde în patru versuri parodice cu sens parşiv de adânc:

2/4

     „Te uitǎ  cum ninge Decembre   

       Doru-mi-i de dumneavoastrǎ

       Ca unui zid -de o fereastrǎ,       

       Nu râde, citeşte’nainte.” (pag.98)

Uneori nichitizeaza cu nostalgia cǎ nu s-a întâmplat sǎ-i fie geamǎn marelui poet mǎrturisind :

     „de mult sublim mǎ zǎpǎcisem,                          

      de-a ei privire mǎ orbisem

      de CRUCE,CHRIST, mǎ rǎstignisem.” (pag.127)

           Între TIC-TAC-urile sale alege :

      „O  zi istovitoare ,perfidǎ zi de marţi,         

        Cu viii-morţi în carnaval cortegiu,             

        Şuvoi de sunete ,bizar arpegiu,     

        Cu cine-absurdul ǎsta sǎ-l împarţi ?

                                                  (Tic-Tac ,printre frustraţi)”.  (pag.219)

Şi eu, Icǎ Sǎlişteanu, mǎ grǎbesc sǎ-i rǎspund :

                   ” Cu mine  TIC,

                      chiar dacǎ eu nu tac,

           e musai

 „fatalmente în zi de marţi”            

atunci când îl aştept sǎ-mi vorbeascǎ despre transferul „de la Steaua la Steaua Singurǎtǎţii” şi el sǎ continue:

          „eu  aş tǎcea ,ca un pahar gol dupǎ o beţie cruntǎ,

            în  care am suduit numai de iubire ,soartǎ şi un Decembrie ucigaş”.   

                                                                                                           (pag.228)

Îşi iubeşte prietenii (vii sau morţi) apropiaţi, pe care-i transformǎ-n poezie, de exemplu : Bacovia,  Nichita,  Octavian Mihalcea,  LiviuVişan, pictorul Ivanova ş.a.

Îl obsedeazǎ şi evanghelistul MATEI de la care se împrumutǎ în versurile :

                  ” Opreşte-ţi scrisul                       

blestemat condei

                      „Ajungǎ-i zilei                 

             rǎutatea ei” (Matei 6:34).  (pag.275)

iar timpul pe care-l simte cum face ravagii pe trupul lui neînvatat cu odihna, îl determina sǎ exclame:

 „Îmbǎtrânesc                    

  şi timpul meu tot             

            mai adus de spate este”.  (pag.276)

           Îşi  trǎieşte acum spre  final un  „scenariu de pierdut iubiri, în toamna nepǎsǎrilor, târzie” (pag. 130).

           Şi  dacǎ în „sala” adolescenţei  şi  tinereţii sale, simezele rǎmân numai cu

rame  goale, spre  a-şi împlini personalitatea vǎduvitǎ  de exuberanţele şi  pǎcatele fireşti vârstei, îl sfǎtuiesc sǎ nu-şi înfrâneze fantezia uluitoare şi  sǎ-şi consume mǎcar oniric trǎirile ,pe care la  timpul lor, şi  le-a refuzat.

           N-are cum sǎ nu poatǎ, fiindcǎ autoiluzionarea este permisǎ oricând şi  oricui.

           Intrat în „TOAMNA  ÎNSINGURĂRII” cred  cǎ nu se va lǎsa pǎcǎlit ,şi cǎ versurile ce urmeazǎ nu sunt decât un lamento care-i  menit sǎ camufleze ticurile freudiene suspecte:

          „Nu mǎ pǎcǎli, Toamnǎ                   

          cu mângâierile  tale formale,   

3/4

           cu peisagii zǎcând pe simezele                     

          romanticilor întârziaţi.  

                    

          Prea multele-ţi naturi moarte                     

          ascund în ele premoniţia                           

          viforniţei ce mǎ va îneca                   

          în albul uitǎrii.” (pag.78)

După toate cele zise ,nu-mi rǎmâne decât sǎ subliniez un adevar pe care nu

l-am descoperit doar eu: Constantin (Ticǎ) Ardeleanu este Poet (cu „P” mare) şi cǎ fiorul poetic din celelalte scrieri ale sale , nu este decat masca poetului, care parcǎ se ruşinează (falsǎ pudoare) de sublimul versurilor sale, când încearcǎ sǎ-şi ascundǎ prin ironie şi ludic sângerânda sensibilitate.

           O face cu inutilitatea cu care Adam şi Eva au încercat sǎ-şi ascundǎ sexul.

           Frunza ,mai devreme sau mai târziu , cade.

                                                                           Icǎ  Sǎlişteanu

4/4

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.