Are mâinile mici, cu degete lungi, subțiri, fine, ca ale mamei, dar la atingere nasc paradoxul, devin puternice, ca ale tatălui, puternice și sigure, îmi amintesc perfect, ori de câte ori mi se împotrivea ceva pe vremea aceea, chiar și un păcătos de capac al vreunui îndărătnic borcan cu zacuscă dacă nu avea bunul simț să cedeze încercărilor mele îl chemam pe Ilie, uite, îi arătam necazul, el îl apuca în mâinile ca o menghine și cât ai zice pește, adică nu, zacuscă am zis acum, zacuscă rămâne, pește poate altădată, ei bine, cât ai zice zacuscă îmi și arăta, uite, ai făcut o glumă îmi zicea înapoindu-mi borcanul, era deja desfăcut, dar eu nu glumisem, însă așa era tatăl ei, avea forță nu doar în mâini ci și în cuvinte, le găsea mereu pe acelea care îți făceau bine chiar dacă îți era rău, sunt sigur că fiica îi moștenește acest har, uite, zic ochii și glasul mâinilor frumoase și puternice cu vorbe de acum, v-am adus niște pește, știu de la tata cât de mult vă place, e de acolo, de la noi, acolo însemnând locul în care Dunărea susură altfel, parcă se teme să nu intre cu poveștile neterminate în pâlnia care îi va strânge mai jos, puțin mai târziu, talia în gâtul celor două Cazane, și ce faci tu acolo, la Coronini, întreb, înainte de a-i mulțumi, știind că în frumoasa comună bănățeană în care mi-am zămislit cele mai trainice amintiri nu prea sunt locuri de muncă, mineritul e pe linie moartă iar terenul este puțin cultivabil, mai mult arid, de acolo încep stâncile care încorsetează, pe stânga, curgerea tumultuoasă a fluviului până aproape de Orșova, păi, ce să fac, îmi răspunde întrebându-mă la rândul ei fiica lui Ilie, fac tot ce le prinde bine oamenilor și folosește bunei înțelegeri și armoniei, adaugă privindu-mă luminos Mărgărita, știu că nu o cheamă Mărgărita, dar așa o numesc instantaneu zâmbind unei amintiri, din alt loc și din alt timp, Mărgărit din Cărăpcești proceda exact la fel, întotdeauna a făcut orice prindea bine semenilor, armoniei și bunei înțelegeri în colectivitate, și iată că azi, după decenii, pe o diagonală spațială de sute de kilometri, în Pescarii tinereții mele, astăzi Coronini, fiica lui Ilie Băloi, camaradul meu de insomnii sub amăgirea eternității, Ilie a’ lu’ Cârpeanu, cum era cunoscut mai degrabă între sătenii care păreau nemuritori, așa de mult glumeau cu toate cele, ea, Lenuța lu’ Ilie a’ lu’ Cârpeanu, înseninează mereu împrejurul cu lumina simplității și frumuseții ei umane exemplare…
Firiță Carp / UZPR