Boabe de piper crud
Mărturisesc, atunci când fratele meu de suflet, Ion Andreiţă, m-a întrebat dacă n-aş vrea să scriu în revista ce se cheamă „Flacăra lui Adrian Păunescu”, întâi şi întâi mi l-am amintit pe El. Ca un munte de om, crescut în câmpia Olteniei noastre, tunând ca un Sfânt Ilie al vremii noastre ticăloase şi bolnave.
Am mai spus că nu i-am fost prieten, deşi îi puteam fi, ca vârstă, ca rădăcină, amândoi copii de învăţători de ţară, ca meserie – gazetăria, ca o povară de viaţă, ca o cursă de fluturi – mai ales prin apartenenţa declarată la Mica Valahie, Doamne, câte argumente erau! Dar l-am simţit altcumva, în scrisul lui, în întâlnirile rare de oameni ai presei, l-am simţit ca pe un frate de credinţă.
Pe o carte a lui, apărută în 1986, Locuri comune se numea, Adrian Păunescu mi-a scris: „Poetului Nicolae Dan Fruntelată, din zilnica vâltoare, pentru inima sa şi pentru muza sa, frăţesc salut”.
I-am citit versurile frenetice şi elegiile care-l apropie atât de mult de Bacovia, i-am admirat credinţa de închinător la Eminescu al nostru. I-am urmărit lupta şi jertfa, poate uneori am repetat şi am trăit eu însumi greşelile lui. Aşa suntem noi, oltenii, mai iuţi la suflet şi la trăiri, mai aproape de Balcanii eterni, mai doritori să facem din pohta ce pohtim o idee de ţară întreagă şi adevărată.
Am fost obsedat întotdeauna de ideea seriilor istorice, a repetării istoriei, uneori la intervale mari. Poate undeva, cineva, poate chiar Cel Mare, dublează destinele unor oameni aleşi anume pentru a da încredinţare unor naţii că au dreptul să meargă înainte în istorie.
Nu fac nicio blasfemie, sunt convins că nu exagerez deloc, analizez atât cât pot fi de obiective sufletul meu, cunoştinţele mele de absolvent al unei facultăţi de Litere şi de scriitor deja bătrân, paralelismul de destin dintre Unicul Mihai Eminescu şi poetul-vulcan al contemporaneităţii mele, Adrian Păunescu.
Iubit şi hulit, doi poli ai felului de a înţelege, de a asculta şi de a iubi poezia.
Să mă lăsaţi în pace cu golăniile ideologice transmise prin sânge şi prin genealogii de cominternismul care a otrăvit Europa şi lumea întreagă, cu ceauşismul naţionalist al lui Păunescu, voi, care sugeţi lapte de cuc de la licuricii mondiali! Păunescu a crezut în bărbatul politic singular, ciudat, bâlbâit şi uneori mai analfabet, dar patriot până la fanatism şi prăbuşit în greşelile lui, în bolile lui şi în trădarea canceroasă din jur. Mai bine priviţi în jurul vostru şi recunoaşteţi, dacă aveţi curaj şi coloană vertebrală, dezastrul naţional în care se duce în neant o ţară bogată, frumoasă şi având temeiul să fie chiar o „grădină a Maicii Domnului”, cum zicea românul de origine, Voicilă, adică Papa Ioan Paul al II-lea.
Câţi duşmani pătimaşi a avut şi are Adrian Păunescu? Câţi prieteni pătimaşi are Adrian Păunescu? Toate astea nu demonstrează altceva decât faptul că a trăit lângă noi, a plecat de lângă noi, dar a rămas eternităţii un mare poet.
Mă întorc la versurile lui, pentru că aşa mi se pare firesc. Într-un „Colind de dor de sat”, Adrian Păunescu scrie:
Când mi-e dor de satul meu intrat/ În zăpadă până la prăsele/ Inventez în mintea mea un sat/ Leagănul copilăriei mele/ Unde-or fi acum acei bătrâni/ Ce m-au învăţat colinde stranii/ Aburi calzi se scoală din fântâni,/ Casele îşi caută ţăranii.
Păunescu s-a născut vara, sub semnul Sfântului Ilie, în Zodia Leului. De asta a fost frenetic, bubuitor, dărâmător de comodităţi, de inerţii. Iubind total, dăruindu-se total, greşind, uneori, total. Mereu, însă, i-a fost frică de toamnă, la fel ca marelui Bacovia, pentru că ea ascundea sâmburele împietrit al iernii:
Ce toamnă, ce noapte a firii,/ Extract de morminte prin frunze/ Şi-n corturi vulgare beau mirii/ Emanaţia nunţii ascunse.
Întotdeauna, în versurile sale, în cariera sa civică, politică, Adrian Păunescu a stat cu faţa spre ţară. Cel care scrie: Bate vântul dinspre ţară/ Suflă-n răni cu sare şi pelin,/ Bate vântul şi te-nchide afară/ Rudele în vizită nu vin, este una dintre vocile conştiinţei româneşti.
Şi dacă zilnic întâlnind infern/ Va şti să-l pună la-ncălzit cazane,/ El va muri spre-a deveni etern/ Şi cântec al condiţiei umane.
Pentru toate acestea, am scris în rubrica mea de astăzi despre un nume de scriitor care aparţine – vreţi nu vreţi – eternităţii literaturii române.
Pentru mine personal, coborâtor, după bunicul meu, din Oltenia de sub munte, de la Balta, lângă Prejna, unde a copilărit Vladimirescu, având în spiţă pe căpitanii Stoican şi Zoican, iar după tată, din graniţa Mehedinţilor, strănepot al căpitanului Ioan Fruntelată, pentru mine, zic, Adrian Păunescu este unul dintre pandurii de drept ai Valahiei Mici. Pentru că a trăit, s-a bătut, ca şi Tudor al nostru, pentru ideea suveranităţii româneşti.
Pe toţi fraţii care, de-a lungul timpului, s-au regăsit de această parte a baricadei, eu îi numesc panduri. Între ei, Adrian Păunescu, de la Bârca Doljului, de pretutindeni din România, este un pandur.
Nicolae Dan Fruntelată