default-logo

Integrarea româncei în societatea spaniolă prin perseverenţă şi înţelepciune

Ca să vorbesc despre integrarea româncei în societatea spaniolă, nu pot să evit a vorbi despre românii din Spania ca grup sau ca minoritate în ţara în care chiar eu am trăit 35 de ani şi am fost nevoită să mă integrez, trecând astfel prin diferite transformări şi adaptări, de loc uşoare, chiar dacă aparent, spaniolii nici nu-şi dădeau seama că eu nu eram una de-a lor.
În 1974, când eu am ajuns la Barcelona, acolo era doar o mână de români şi ne cunoşteam mai toţi. Eu ştiam limba fiindcă am mers ca studentă de Filologie Spaniolă în anul trei de facultate, dar ca americancă, din Statele Unite ale Americii, unde trăiam deja de şapte ani. Şi am mers în siguranţă, cu bani, apoi m-am căsătorit cu un spaniol-catalan şi gata, aparent eram o spanioloaică. Dar nu de tot. Pe atunci spaniolilor nu le păsa de cine eram eu, cum mi-era sufletul, de cultura mea. Erau doar plăcut impresionaţi şi surprinşi să afle că persoana cu care vorbeau şi pe care o admirau, de fapt era o româncuţa-americancă mai descurcăreaţă, mai deşteaptă şi cu carieră, profesoara de spaniolă, predându-le chiar lor, limba lor. Dar cazul meu sau al altor persoane, plecate în anii 70 şi 80, nu sunt cele mai bune exemple pentru a descrie integrarea româncei în Spania sau alte ţări, integrarea mea în Statele Unite şi Spania fiind una directă, de parcă m-aş fi născut acolo. Cu toate ca făcând un flash back la primul meu an de liceu din Chicago, încă simt cât de mult mă străduiam să fiu americancă, să-mi imit colegii şi colegele native care mă sfidau la început când nu vorbeam limba şi mă îmbrăcam simplu, fără să mă machiez, apoi, in scurt timp, când am devenit studentă onorifică mă iubeau, dar şi invidiau; mă întrebau de „Dracula” şi de castelul acestuia, întrebându-mă unde era această Românie cu castelul lui Dracula pe harta Statelor Unite, specificând „mai exact, în care stat era castelul”,… ca să meargă şi ei într-acolo. Dar să revenim la Spania.
Cu toţii cunoaştem destul de bine fenomenul emigrării masive a românilor în diferite ţări ale lumii, începând cu anul 2000. În Spania deja depăşesc milionul. Şi cu toţii ştim de ce au plecat şi de ce continuă să plece. Unii pleacă având un loc de muncă asigurat, alţii pleacă la diferite promisiuni, alţii fără nicio promisiune, doar cu speranţa că acolo vor găsi ei ceva, sau în fabrici, sau la munca de câmp, sau muncă în serviciul domestic. Şi o dată acolo, începe lupta de adaptare la noua ţară, la tradiţiile, cultura, limba şi mentalitatea ei. Muncesc din zori şi până-n noapte, ca să câştige cât mai mult ca să poată, şi trăiască acolo, (ştiu cazuri în care locuiau şi 20 de persoane într-un apartament de trei camere) dar şi să trimită bani şi bunuri acasă în ţară, că doar de aia au plecat: să creeze un trai mai uşor pentru copii, pentru cei rămaşi, nedându-şi seama că şi cei rămaşi acasă suferă amarnic de această -ruptură de familie -, mai ales -lipsa de mama -. Aceştia sunt oamenii de rând. Bine văzuţi şi care prin corectitudinea, perseverenţă şi străduinţă lor, de zi cu zi, au reuşit să se integreze în societatea spaniolă şi probabil vor rămâne acolo mulţi dintre ei, unii vor reveni acasă doar la adânci bătrâneţi.
Şi totuşi, şi aceştia au avut de suferit în continuare pentru că există şi un grup de oameni, în care din nefericire intră şi femeia, care dăunează nu doar societăţii spaniole, ci chiar românilor deja integraţi. Deseori am întâlnit români cărora le este ruşine şi se feresc să spună că sunt români, de frică să nu fie şi ei discriminaţi, afectaţi negativ la locul de muncă sau în afacerile lor din cauza acestor clişee ale delincvenţei. Acest grup compus din ţigani, proxeneţi şi prostituate, nu fac decât să strice imaginea celorlalţi şi să-i tragă şi pe ei în aceeaşi oală. Stereotipul delincvenților atârnă asupra tuturor românilor care pentru a se integra în societatea spaniolă, pentru a fi acceptaţi de spanioli, renunţă la ce erau şi la propria cultură. – În ţara aveau un statut, o afacere, o profesie, că în Spania să descindă la un nivel social care nu le aparţine: până când învăţa limba, până când obţine o diplomă sau o echivalenţă a studiilor, cu mari sacrificii, o asistentă sau chiar medic, spălă scările unui bloc sau îngrijeşte de un bătrân.
În Spania, românca este totuşi foarte puternică. Şi când vorbesc de român, mă refer şi la femeia care este prezentă pretutindeni, şi mult mai mult decât bărbatul care stăpâneşte mai mult cu forţa; femeia românca în schimb, este o generatoare a iubirii, ea este cea care s-a ocupat de leagănul casei, de tot ce implică activităţile creatoare. Românca a reuşit dintotdeauna prin dârzenie şi prin simt să înnobileze o ie ţesută cu semne unice, să câştige putere prin voinţa şi iscusinţă, găsind mereu o cale de a se descurca în toate timpurile fie ele de răstrişte, sociale etc. De-a lungul istoriei deşi suprimată în raport cu egalitatea bărbatului, supusă anumitor stereotipuri şi prejudecăţi sociale, femeia a reuşit să îndeplinească rolul de mamă, fiică, soţie, conducătoare, regină.
Astfel românca din Spania este integrată cu succes în toate straturile sociale şi cu preţuirea spaniolilor,.. începând de la dădaca pentru copii, sau asistentă socială pentru îngrijirea persoanelor de vârsta a treia, până la medici, profesori universitari, educatori, pictori, artişti, designeri de modă şi chiar politicieni,.. multe localităţi au primari români. Româncele dau dovadă de demnitate, profesionalism, seriozitate, răspundere şi respect. Dar mai mult ca tot, spaniolii sunt impresionaţi de priceperea româncei şi mai ales de sufletul ei iubitor şi dăruitor.
Românul merge la magazin românesc, la stomatolog român, la un spital unde chirurgul este român sau la un restaurant românesc unde mănâncă şi bea numai româneşte. Sunt asociaţii şi biserici ortodoxe româneşti în fiecare localitate, care se ocupă de sufletul românului, de starea lui anemică şi de a nu-i permite să dea uitării faptul că el este şi va fi român până la moarte. Există şi un program privind predarea cursurilor de Limbă, Cultură şi Civilizaţie Românească (LCCR) și proiecte educative susținute de către asociaţiile româneşti, programe multiculturale sprijinite de autorităţile locale pentru copii românilor.
Deşi o mare parte dintre cetăţenii care au emigrat din România provin din mediul rural sau din rândul muncitorilor calificaţi, există şi o elită intelectuală foarte importantă: români care vorbesc mai multe limbi, profesori, artişti, profesionişti, ziarişti, muzicieni pentru că România este un adevărat izvor de cultură. Români care sunt o mândrie nu doar pentru noi, ci şi pentru spanioli,… personal cunosc mulţi români şi românce în orchestră Operei Liceo din Barcelona. Cunosc şi pe fraţii Valentin şi Diana Popescu, redactori de seamă la ziarele naţionale -La Vanguardia-, şi internaţionale, care, plecaţi încă din anii 45, Diana numai de 6 luni -în fașă-, a învăţat limba romană la perfecţie în Spania, mama ei având carieră de diplomat, încă activi ambii fraţi în zilele noastre.
Aşadar, românca dotată din moşi strămoşi cu o inteligenţă vie a ştiut dintotdeauna cum să-şi organizeze viaţă departe de hotarele casei, indiferent de vicisitudinile timpului sau circumstanţele istorice, desigur în Spania datorită caracterului latin al limbii vorbite putem spune că acest proces a fost mai facil, dar fără intervenţia şi devotamentul româncei asupra a cea ce ea însăşi poate schimba, nu am putea vorbi de evoluţie. Indiferent de ţară în care şi-a ales să îşi croiască destinul, fiecare româncă a păstrat undeva în inima ei nealterată puterea pe care şi-a extras-o din rădăcinile şi pământul în care s-a născut; însăşi construcţia genetică i-a dat această izbândă de reuşită de dârzenie de a nu pleca capul în faţa noului, în faţa necunoscutului şi chiar dacă l-ar pleca, ar fi doar în semn de solemnitate, de nemărginit devotament faţă de tot ceea ce înseamnă condiţie umană, de înţelegere, de înţelepciune transmisă de la mame, de la bunici, de a face faţă oricărei întâmplări a vieţii.
Românca este o luptătoare înnăscută care trece peste foc şi ape ca să-şi obţină obiectivul, motiv care o face o româncă plină de iubire şi speranţă, pe vecie, oriunde ar trăi ea.

Elena Santamaria / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.