Alex Ștefănescu: „Literatura reprezintă un îndreptar de aur al limbii române”

Cel mai important fenomen este limbajul uman, adică, ființarea, conștiința.   Cuvântul are o amprentă karmică revelată doar de gând. „O carte prinde viață doar atunci când o citește cineva. În rest, stă nemișcată, ca un obiect neînsuflețit, făcut din carton și hârtie. Se află într-un fel de letargie, ca <<frumoasa din pădurea adormită>>. Din punctul meu de vedere, o carte care nu are cititori nu există”, spune una dintre cele mai importante personalități ale culturii românești, istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu, care cunoaște Biblia cuvântului și descifrează codul suprem al valorii născute din pasiunea sa intensă față de marea literatură. Alex Ștefănescu iubește cuvântul și înțelege că Nichita Stănescu este „un prototip al modernității”, iar „Doina” lui Mihai Eminescu „este o hartă a României de un dramatism răvăşitor, întrucât are hotarele marcate nu cu creionul, ci cu imagini ale invaziei”.

Ne-a acordat interviul, cu îngăduința celui care nu se ridică într-un univers sfidător al cuvintelor, ci revelează lumii întregi, frumusețea, misterul filosofic al literaturii, dar expune și penibilul lipsei de talent, pentru că așa cum spune domnia sa, critica literară este „o formă de înnobilare a fiinţei omeneşti” și asta pentru că, la început, a fost … cuvântul.

 ‒ Sunteți scriitor (în sensul larg al cuvântului: critic și istoric literar, poet, prozator, dramaturg), nu lingvist. De ce vă simțiți dator să apărați limba română?

 ‒ Scriitorul este favorizat de soartă, în comparație cu alți artiști. Nu trebuie să-și cumpere nici pian, nici vopseluri și pensule, nici cameră de luat vederi. Are nevoie doar de cuvinte, pe care le ia din… aer, fără să le plătească. Le adună de peste tot, de pe buzele mamei lui, din cărți, din frânturile de conversații auzite pe stradă.

În schimb, el depinde într-un mod riscant de cuvinte. Dacă un instrument muzical sau un șevalet se degradează, muzicianul sau pictorul le poate înlocui. Dar dacă limba pe care o folosește ca mijloc de exprimare se degradează, scriitorul nu poate atât de ușor să recurgă la alta. Iar în caz că limba respectivă dispare cu totul, dispare și opera lui.

Scriitorul este direct interesat să apere limba, să o cultive, să-i mărească prestigiul. Nu este suficient să o vorbească el bine, trebuie să-i determine și pe alții să se simtă răspunzători de soarta ei.

‒ Ce anume amenință limba română?

 ‒ Un profesor de română îmi spunea că elevii au izbucnit în râs când au citit primul vers din Scrisoarea a II-a a lui Eminescu – „De ce pana mea rămâne în cerneală mă întrebi” – întrucât în limbajul argotic de dată recentă „pană” înseamnă altceva decât „pană”, cuvântul fiind folosit în expresii de genul „de ce pana mea mă bați la cap?”. Dacă prea multe cuvinte ar căpăta sensuri licențioase sau batjocoritoare, o mare parte din literatură s-ar prăbuși. Foarte importante sunt cuvintele folosite frecvent, de toată lumea (cele din „fondul principal de cuvinte”), a căror integritate trebuie apărată. Verbe de largă utilizare ca „a pune” sau „a trage”, deja par compromise (din cauza prezenței lor în construcții  ca „i-a pus-o”, „i-a tras-o”), și cine apelează la ele o face cu o anumită stânjeneală.

Bineînțeles că nu trebuie să avem prejudecăți. Argoul contribuie de multe ori la îmbogățirea și împrospătarea lexicului, cu termeni pitorești și expresivi. Regretabilă este plăcerea plebeiană de a murdări cuvintele. Printre cauzele degradării unei limbi se mai numără lenea (unora li se pare obositor să termine de pronunțat fiecare cuvânt, mulțumindu-se cu începuturi de cuvinte), incultura (din cauza căreia nu sunt cunoscute exact nici forma, nici sensurile cuvintelor, acestea fiind de găsit numai în dicționare − tipărite pe hârtie sau în ediții on-line − sau în opere literare valoroase).

Literatura are nevoie de o limbă stabilă (nu încremenită) și precisă (nu neapărat univocă). Dacă vorbim dezordonat, haotic, dacă eu înțeleg ceva printr-un cuvânt, iar altcineva – altceva, folosirea inventivă a cuvintelor de către scriitori nu se mai remarcă. Ce farmec ar mai avea niște pantaloni rupți intenționat la genunchi într-o țară săracă și decăzută, în care toți oamenii ar umbla îmbrăcați în zdrențe?

„Eminescu descrie în cuvinte, ca nimeni altul, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, non-realitatea”

‒ Se fac des greșeli de gramatică în comunicarea curentă. E grav?

 ‒ N-ar fi grav, dacă ar fi doar greșeli de gramatică. Gramatica pare însă să se fi prăbușit cu totul, ca o clădire în timpul unui cutremur puternic. Mulți români ‒ unii dintre ei, lideri opinie ‒ vorbesc precar și hilar limba română, ca niște turiști străini aflați la prima lor vizită în România. Noroc că există literatura, care (încă) reprezintă un îndreptar de aur al limbii române.

‒ De la care scriitor am avea cel mai mult de învățat în legătură cu atitudinea față de limba maternă?

 ‒ Bineînțeles, de la Eminescu. La o vârstă reprezentând jumătate din vârsta mea, Eminescu știa mai multe cuvinte românești decât mine (în condițiile în care eu mă consider un bun cunoscător al limbii române). Dar, din toate cele aproximativ 200.000 de cuvinte pe care le cunoștea (și pe care le utiliza  în articolele de ziar și în traduceri), folosea în poezie numai 700-800. Și anume cuvinte de bază, de largă circulație, productive din punct de vedere lexical, cunoscute de toți vorbitorii de limbă română. Din aceste relativ puține cuvinte făcea poezie de o neasemuită frumusețe, exclusiv prin combinarea lor ingenioasă. Parcă avea acces la „jocul cu mărgele de sticlă” imaginat de Herman Hesse.

Eminescu descrie în cuvinte, ca nimeni altul, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, non-realitatea. Iată un singur exemplu. În Rugăciunea unui dac, el caută  în minte un zeu suprem, un zeu al zeilor și îl găsește undeva, foarte departe în timp, la originea lumii:

„El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scânteii”.

Despre versul „El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii” s-ar putea scrie un întreg studiu, plecând de la arta cu care poetul foloseşte cuvintele aparent banale, la îndemâna oricui, în cazul acesta verbul „a sta”. Cu acest verb pe care îl ştiu toţi românii, fără nicio excepţie, şi care este utilizat în toate împrejurările, ca un cuvânt bun la toate, el numeşte o realitate metafizică, funcţionarea unui zeu ca zeu. Numai Constantin Noica va mai avea o atât de mare încredere în cuvintele din fondul principal de cuvinte al limbii române. În plus, pentru a mări solemnitatea frazei, Eminescu foloseşte verbul „a sta” la plural, aşa cum fac cronicarii cu verbele când se referă la faptele unui domnitor: Mircea cel Bătrân au trimis voroavă turcilor, Ştefan-Vodă ridicat-au mânăstire pe locul bătăliei…

Prin scrierea cu â din a evidețiem latinitatea limbii române

 ‒ De ce scrieți cu â din a? Nu toți scriitorii s-au întors la această grafie…

 ‒Scriu cu â din a pentru că există în România o lege care îmi cere (printre altele) să scriu cu â din a. Aşa cum îmi plătesc impozitul şi cum trec numai pe culoarea verde a semaforului, scriu cu â din a.

Sunt un conformist. Dar ce mândru sună acest cuvânt, conformist…, într-o ţară de nonconformişti! Într-o ţară în care aproape nimeni nu se conformează regulilor elementare de convieţuire…

Nici o regulă nu poate fi schimbată spontan şi unilateral. Nu e de conceput ca, aflându-te la volanul unei maşini, să stabileşti dintr-odată, de unul singur, că începând chiar din acea clipă se va circula pe partea stângă a străzii.

Chiar şi o regulă proastă respectată de toată lumea este mai bună decât o regulă bună respectată facultativ.

Se face însă că regula instituită de Academia Română este o regulă bună. Se numără printre obligaţiile pe care eu le îndeplinesc cu convingere. Dacă n-ar fi existat, aş fi militat pentru impunerea ei.

‒ De ce considerați bună această regulă?

 ‒ Scriind cu â din a facem un serviciu propagandistic limbii române. Îi evidenţiem latinitatea, într-un mod simplu şi direct, inteligibil imediat de către milioane de oameni din alte ţări. Orice inscripţie în limba română − de pe un pachet de ţigări, de pe frontispiciul unei ambasade − aduce aminte, prin intermediul cuvintelor scrise cu â din a, că suntem latini, şi nu slavi (aşa cum cred mulţi). Ca să nu mai vorbesc de ziare şi reviste, chiar şi de cele abandonate în tren. Ca să nu mai vorbesc de cărţi.

Avantajul este imens, iar efortul care ni se pretinde − minim. Dacă notarea unei vocale în două feluri ni se pare o corvoadă şi ne face să ne văicărim, înseamnă chiar că nu mai e nimic de sperat în România.

„Prin renunţarea la â din a se extrăgea, cu penseta, nervul latin al limbii române”

 ‒ S-au adus și unele argumente lingvistice împotriva scrierii cu â din a

 Unii aduc în discuţie faptul că â nu provine numai dintr-un a latin, ci şi dintr-un o latin, dintr-un e latin sau chiar dintr-un i latin, ceea ce înseamnă că există cazuri în care scriind cu â din a ne îndepărtăm de limba latină. Asta este însă o judecată rece (şi falsă, ca orice judecată rece), fără legătură cu realitatea comunicării lingvistice. Noi trebuie să luăm în considerare cuvintele care contează cu adevărat, care emoţionează, care au o irizaţie mitică şi vom constata că dacă ele conţin un â, acel â este în cele mai multe cazuri derivat dintr-un a latin.

Este obscur un afiş din care reiese că o formaţie de muzică va cinta.  În schimb, dacă scrie pe el că formaţia va canta, latinitatea limbii noastre este recognoscibilă chiar şi de către un ins necultivat, din orice ţară occidentală.

Este rebarbativă sintagma flori de cimp, care apare eventual ca explicaţie la o ilustrată. Dar sintagma flori de camp o înţelege aproape oricine. În lume nu există cimpusuri universitare, ci campusuri universitare.

Scriu cu â din a şi din alt motiv: pentru că vreau să contest în felul acesta, în fiecare zi, o normă ortografică instituită abuziv în timpul stalinismului. Instituită nu din raţiuni lingvistice, ci din raţiuni politice. Prin renunţarea la â din a se extrăgea, cu penseta, nervul latin al limbii române.

După 1989 ar fi trebuit să ne scuturăm repede de tot ceea ce amintea de un stil de viaţă impus de o forţă de ocupaţie. Dar noi ne-am îndrăgostit − se pare − de lanţurile noastre. Ni le-am desfăcut încet, cu un fel de părere de rău, iar câteva verigi le mai păstrăm şi azi, intrate adânc în carne.

Am explicat în repetate rânduri de ce, nefiind monarhist, am pledat totuşi, de câte ori am avut ocazia, pentru aducerea regelui Mihai în România ca rege. Printr-un asemenea gest, am fi arătat că nu recunoaştem în nici un fel legitimitatea regimului comunist şi că ne întoarcem la situaţia dinainte, când eram noi înşine. Abia după aceea, dacă monarhia ni s-ar fi părut o instituţie perimată, am fi putut renunţa la ea, în deplină libertate şi numai din voinţa noastră.

În mod similar, mi-aş fi dorit ca imediat după 1989 toţi intelectualii să revină la scrierea cu â din a, pentru a demonstra că se situează într-un raport de continuitate cu perioada interbelică, respingând (dispreţuind, nerecunoscând) tot ceea ce s-a întreprins de-a lungul a peste patru decenii pentru a ni se falsifica modul de a fi. Iar ulterior s-ar fi putut analiza calm, raţional toate problemele scrierii limbii române şi s-ar fi putut ajunge eventual la o reformă a ortografiei.

Din nefericire, nu s-a întâmplat aşa. Academia Română a salvat situaţia, ne-a obligat să fim demni.

În sfârşit, scriu cu â din a pentru că aşa scriau, înainte de instaurarea comunismului, aproape toţi clasicii noştri, de la care am învăţat limba română. Am îndrăgit încă din adolescenţă nu numai textele lor, ci şi imaginea textelor lor. Dacă Eminescu scria „Veronică dragă, îţi sărut mâinile”, cum să scriu eu „mîinile”?

Milena Ispas

 

Foto – Eduard  Enea

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.