O CREAȚIE POETICĂ LA CONFLUENȚA CU CELELALTE VALORI SPIRUTUALE

Este aproape imposibil să te referi la poezia lui Theodor Damian fără a aminti că poetul este unul și același cu teologul – preot paroh al Bisericii ,,Sf. Apostoli Petru și Pavel’’ din New York și profesorul de filosofie și etică de la Metropolitan College din aceeași metropolă, pentru că poezia lui este, în cea mai mare parte, una a căutărilor Absolutului, conotat religios și etic-religios ca Dumnezeu, iar filosofic ca ființă a lumii. Dar și poezia reflexivă, fie aceasta și de dragoste, caută absolutul în tot ceea ce atinge și întâlnește în viață un poet-gânditor. De aceea, reflectând asupra celei mai recente cărți a poetului, apărută la editura Eikon în 2018 și intitulată Perihoreze (,,mișcare de iubie și întrepătrundere a Ipostazelor în interiorul vieții treimice’’, cum ne explicitează Cornel Ungureanu, prefațatorul volumului, termenul care provine din grecescul perihoresis), voi căuta Poezia din poeziile autorului, și nu religia sau filosofia sau etica, deși nu poți să nu te referi și la acestea, pentru că frumosul aparține și sacrului și viziunii laice asupra lumii și conduitei morale, religioase sau laice, fiind contaminat și de  firea și rosturile acestora. De altfel, poetul însuși afirmă că lumea are nevoie de poezie (și) ca mijloc prin care omul pierdut să revină la sine, ceea ce urmăresc și celelalte valori: ,,O, proza vieții terestre/ însetată de poezie/ de zguduire/ de văpaie cosmică/ singura ce-l poate face pe fiul risipitor/ să-și vină în fire’’. El divinizează frumusețea, considerând-o ,,nemuritoare și sfântă’’, numai că se întreabă dacă, în cazul omului căzut în abis, ,,poate ea să scoată lumea/ din prăpastia asta/ adâncă? ’’ (Frumusețea este rotundă), lăsându-ne să înțelegem că este nevoie de o împletire a tuturor valorilor, de o perihoreză a lor.

Ca și în unele din celelalte volume de poezie, și în Perihoreze simbolul generic care îl semnifică pe Poet este acela al unui eu călător-căutător al lumii exterioare și al celei interioare, care discerne în drumul său absolutul din relativ, temeiul din spatele aparențelor, certitudinea de la capătul îndoielilor, pacea de dincolo de neliniști. Așa cum s-a observat și cu prilejul unor volume anterioare, poetul își fixează în universul căutărilor ,,temele sale deja parte dintr-o mitologie personală: semnul Isar, stânjeneii ca simbol al vederii (iris), apofatice voci’’ (Vasile Andru, 2017, citat din referințele critice de la finele cărții), fiecare volum centrându-se pe o anumită temă, astfel încât ,,toată creația lirică a lui Theodor Damian, cuprinsă în volume cu generice inspirate din sensurile biblice ale trăirii: Lumina cuvântului (1995), Dimineața învierii (1999), Calea împărăției (2000), Rugăciuni în infern (2000) etc. este marcată de fiorul deslușirii existenței din perspectiva experienței transcendentale… ’’ (Constantin Cubleșan, 2017, citat din referințele menționate). Aș spune că poetul obișnuiește să aleagă drept titlu pentru fiecare din volumele sale de poezii o imagine-simbol, cu rezonanțe teologice, în jurul căreia gravitează majoritatea sau numai o parte a textelor incluse, lăsând impresia unui poet religios, ceea ce în multe poezii și este, dar este cu accent pe poet, prin ardența căutării poetice, ca mijloc de transcendere a aparenței mundane și de trăire și intuire a temeiului ei absolut, divin. Altfel spus, chiar dacă poetul își are credința sa ortodoxă, poezia sa pleacă nu de la credință pentru a o impune declarativ și cumva didacticist lumii profane, ci de la greșelile, păcatele și  necredințele omului de azi, sau chiar de la îndoielile de sine, prin care  pune la încercare prezența transcendenței divine, pentru a o regăsi prin fulgerări ale eului dincolo de cunoștințele obișnuite.

În Perihoreze, simbolul din titlul volumului semnifică, prin extensiune, nu îmbrățișările din interiorul unității treimice, care creează lumea mundană și coboară în ea, ci, după modelul acestora, multiple alte împletituri și, în speță, pe aceea dintre uman și divin, care se întâmpină reciproc: ,,Te uiți la icoană’’, zice poetul, și ,,nu știi/ dacă tu te uiți la ea/ sau ea se uită la tine/ dacă tu mergi/ sau ea vine’’ (Te uiți).   

Simbolul generic amintit își pune amprenta și pe stilul poetic, care devine original, damianian, prin trecerea insolită de la notațiile despre lumea concret-sensibilă  și comportamentul ,,omenesc, prea omenesc’’ (Nietzsche) la imaginile care sugerează transcendentul de necuprins sau și arderile eului trecut prin pustie, pe drumul întâlnirii poruncii și normei divine, neînțelese până atunci.

În primul din cele trei grupaje ale cărții, intitulat atât de simplu, dar și de profund, Nota bene, periplul eului este prin excelență interior. Autorul conștientizează de la început, din prima poezie, faptul, de care îl avertizează și pe cititor, că viața pâmântească se petrece în provizoriu și aleatoriu, că poți să ,,mergi orb/ din clipă în clipă/ și din eon în eon/până când te trezești lumminat/ în ziua a opta’’. Prin urmare, precizează că e preferabil ca pe acest drum să ,,treci prin exegeza de sine’’, să ,,înțelegi că nu te poți juca/ cu porunca lui Dumnezeu’’ și nici evita ,,o noapte eternă’’, astfel încât ,,te iei pe tine cu tine/ până la marginea de sus/a ființei/până acolo unde începe pustia/și treci de hotarul cunoștinței/ până acolo unde înflorește/ în cuvânt/ veșnicia. ’’ (Călătorie în provizoriu). Celui care a păcătuit prin faptul că i-a luat vecinului nu numai capra, ci și femeia și vatra, poetul îi spune: ,,Într-o zi însă/ te trezești urmărit/ și alergi printre stele/ printre case/ printre păduri și poieni/ să scapi de omul negru. ’’ Și adaugă: ,,Simți că a venit judecata/ cauți o scorbură/ un big-bang/ un atom/ să scapi de privirea din urmă/ și de gândul ce tună/ și-ți sfarmă creierii/ și te arde/ până la rădăcine/ Să iubești pe aproapele tău/ ca însuți pe tine’’ (Să iubești pe aproapele tău).

Așadar, poetul susține ascensiunea spre Dumnezeu și cultivarea valorilor moralei creștine nu prin simpla lor proclamare, ci într-o manieră poetică, prin imagini ale omului rătăcit, decăzut, care le reclamă chiasmic pe cele ale căutătorului febril de a se salva și, finalmente, pe cele ale iluminării.

Și despre sine, poetul afirmă confesiv că și-a depășit neliniștile provocate de îndepărtarea de casa părintească traversând, în primul rând, nu pustiul încărcat de divinitate al Mariei Egipteanca, ci ,,un deșert de pripas/ ca cel al lui Baudelaire/ unde în fiecare zi/ cobori spre infern’’, pentru a ajunge să-i opună  alt vis iluminant, acela în care ,,casa tatălui meu’’ (care poate să fie și Tatăl) este aceea din care nu cazi, ci de care ,,încă nu te-ai desprins’’ (Un alt pustiu).

O altă îpostază a perihorezei în sens larg prezentă în primul grupaj este aceea a înterrelației eu-celălalt, căci ,,unul nu e unul/ decât în doi/ identitatea e o chestie/ de comuniune/ cine ești/ singur n-o poți spune’’ (Cine ești).  Această ipostază este ilustrată de poet și prin câteva poezii de dragoste, cu unele minunate imagini, cum sunt: ,,Eram una/ nu contează/ dacă niciodată/ sau totdeauna’’ (Povara iubirii) sau ,,Îngerul se vede/ în continuare/ pe fața ta/ nu va dispărea de acolo niciodată/ îngerii nu mor/ așa cum iubirea rămâne în veci/ cum un dor zămislește alt dor’’ (Acest cuib). Iată și altă bijuterie, pe care o citez integral: ,,Privesc în oglinzile goale/ din palatal de cleștar/ am intrat acolo/ cu picioarele goale/ fără sandale/ pentru sfințenia locului/ pentru a mă purifica/ în rugul aprins și nemistuit/ cum nemistuit este dorul meu/ de trecere/ de unde sunt/ spre nemărginit’’ (Dorul meu).

Poetul intuiește sau își imaginează o serie de corespondențe între macrocosm și microcosm, cum sunt cele între ,,apele de deasupra/ și cele de dedesubt’’ sau între  stele și om, comparate cu perechile opozitive lăuntru – departe, încotro – undeva (Dresleuca). Întrucât resimte întrepătrunderile omului cu lumea sub semnul divinității, în viziunea sa, orice ai face, rămâi  prizonier ,,fie că  mergi pe o cale/ deschisă de alții/ sau îți faci singur un drum’’ (Totul e captivitate). Deși ,,principalu-i că vin/ de la Dumnezeu’’ și deși nu dezlegi, prin lectură, ce culoare de înger ai, ,,totuși trebuie să decizi cine ești’’ (Descântătoarea), pentru că ,,nu poți să mergi/ decât înspre iad/ sau spre paradis’’ (Avanti, avanti).

Secțiunea a doua este intitulată Ziua a opta, ceea ce semnifică ,,ziua eternă a existenței în Împărăția divină’’ (Theodor Damian, Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Eikon, 2016, p. 86). De dorul zilei a opta poetul are de traversat pustia, alt laitmotiv al creației sale, sau vămile pustiei, cum spunea altădată Ioan Alexandru, adică un spațiu spiritual al transcenderii cunoașterii și cunoștințelor obișnuite și situării în preajma divinității. Întâlnim aici unele poezii admirabile prin densitate ideatico-afectivă și, implicit, prin polifonia imaginii metaforice. Din economie de spațiu, mă voi limita la un micropoem: ,,Așa cade fulgerul din cer/ tremurând și tăind/ tremurând/ de frica abisului ce-l înghite/ și tăind/ ca o infinită ghilotină/ tot ce stă/ între întuneric/ și lumină’’ (Așa cade fulgerul).

Partea a treia, Geografii, pare a fi una a itinerariului exterior, a căutării advărului în ,,marea carte a lumii’’, cum zicea odinioară Descartes, dar Theodor Damian inversează ușor perspectivele, minimele notații despre locuri și oameni constituind doar un  pretext pentru a surprinde specificul sufletesc al acestora sau, mai ales, pentru a reveni la alte amintiri și preocupări ale propriului sine. Și aici, asociațiile sunt cât se poate de insolite: un concert la Marienplatz printre trecători îl determină să fie atent la fețele acestora, îl duce cu gândul la Babilonul care n-a murit, la un prieten de altădată iubitor de romanțe, la moartea ,,în straie de sărbătoare’’ și la ispita pe care ,,fiecare și-o alege singur/ ca să moară cu ea’’. (O sigură clipă-i ispita). În plus, în unele dintre poeziile de acest gen, cultivate și în alte volume (cum ar fi Exerciții de înviere, 2009 sau Apofaze, 2012), autorul introduce acum, pe lângă unele accente critice față de realitățile sociale sau morale, și o notă ludică, precum în ZburămDin nou zumzetul medievaliștilor și Jocul cu țânțarii (imaginat ca o partidă de tenis).  

La confluența cu alte forme ale culturii, recenta carte de Perihoreze a lui Theodor Damian izvorăște, ca și, în genere, a sa ars poetica,  din experiența de viață, din bogăția sufletească, din inchietudinile și căutările, ca și din valorile certe ale unui autor care face parte din spița nobilă a autenticilor poeți-gânditori.

 Ioan N. ROȘCA / UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.