UNIREA DE LA 1918 ŞI BANATUL MONTAN

Manifestările pentru unire desfăşurate pe parcursul anilor 1917-1918 în provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină nu au rămas fără ecou în Banatul Montan.

Încă de la sfârşitul lunii octombrie în satele cărăşene începuse o intensă mişcare naţională. În Ilidia, fraţii Ion şi Cornel Ţeicu organizaseră o puternică gardă naţională. La Vărădia, mai mulţi fruntaşi naţionalişti sunt puşi sub urmărire pentru acuzaţia de „agitaţiune politică”, iar în Iertof se organizează o gardă naţională. Comitete Naţionale Române se vor constitui în Oraviţa şi împrejurimi. În Oraviţa, în 4 noiembrie 1918, un grup de patrioţi: verii Gropşianu, Petru şi Gheorghe Corneanu, Bibi Mangiuca, N. Turla, pr. Cornel Ştefan şi alţii au organizat o Adunare Populară şi Naţională, care s-a desfăşurat în sală, apoi în faţa băncii locale „Orăviceana” (în parcul bisericii romano-catolice din localitate). Se citeşte şi o proclamaţie de Unire cu România, care se încheie astfel: ”Români, ceasul libertăţii noastre naţionale a sunat. Trăiască naţiunea română, una şi nedespărţită!” Se înfiinţează un Consiliu Naţional format între alţii din Gheorghe Jianu (primul primar după Marea Unire), G. Breazu, L. Cigăreanu, alături de un Consiliu de Război în incinta cazărmii (condus de Mihail Gropşianu) şi o Comisie de redactare a documentelor. Se va organiza şi o Gardă Naţională, iar mişcarea unionistă va avea şi o gazetă oficială „Legiunea română”, din care au apărut şase numere.1

Dorinţa românilor bănăţeni de a participa la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a fost mult îngreunată de autorităţile sârbeşti, dar ei totuşi au ajuns la destinaţie. Din delegaţia românilor bănăţeni au făcut parte şi avocaţii: Petru Cornean, Mihaiu Gropşian şi Ioan Nedelcu din Oraviţa.

Autorităţile româneşti au putut pătrunde în Banat abia începând din iunie-iulie 1919, când au preluat administraţia întregului judeţ Caraş-Severin. Plasa Bocşa, cu excepţia comunei Fârliug, plasa Oraviţa în afară de Steierdorf-Anina şi plasele Iam şi Moldova continuau să se afle sub ocupaţie sârbească. Linia de demarcaţie trecea în acel moment pe la sud de Fârliug, la distanţă de câţiva kilometri de sat, apoi în hotarul comunei Moniom, între comunele Caraşova şi Gârlişte şi la vest de comuna Steierdorf-Anina. La 2 iulie 1919 trupele franceze şi române au intrat în Oraviţa fiind întâmpinate de Garda Naţională şi membrii Consiliului Naţional Român.

Din 28 iulie, întregul Banat intra sub administraţia românească, fiind ocupat treptat de trupele acestei ţări până la 21 august 1919, urmând ca apoi să fie făcută delimitarea teritorială dintre Serbia şi România în conformitate cu prevederile Conferinţei de pace de la Paris. Informaţiile le aflăm din însemnările locotenent colonelului Dan Neagoe referitoare la Banat din această perioadă.

Tratatul de pace de la Trianon (Paris) din 4 iunie 1920 recunoaşte victoria ţărilor Antantei asupra Puterilor Centrale, stabilind revizuirea vechilor graniţe, în urma căreia România primeşte Transilvania şi două treimi din Banat, cu zona montanistică în întregime. Teritoriul pe care se aflau proprietăţile St.E.G, intră în componenţa statului român. La 8 iunie 1920 guvernul Averescu semnează decizia de înfiinţare a noii societaţi, cu capital St.E.G şi românesc, în valoare de 125 milioane lei, denumită ,,Uzinele de Fier şi Domenii Reşiţa’’, pe scurt ,,UDR’’. Primul preşedinte a fost prinţul Barbu Ştirbei şi a devenit, în perioada interbelică, cea mai puternică societate românească.

„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia sa stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional. […]” spunea istoricul Florin Constantiniu.

 

Hrişcu Cristina

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.