Interviu cu jurnalistul și scriitorul NICOLAE ROTARU

NICOLAE ROTARU: ”Presa a devenit puterea câinilor care latră la caravana ce trece nepăsătoare”

REPORTER: – Fără îndoială, sunteți un scriitor și jurnalist binecunoscut și apreciat. Când și unde ați debutat ca scriitor, când ați debutat ca jurnalist ?

NICOLAE ROTARU: – Sunt un personaj paradoxal al ambelor pasiuni. Am trimis cu numele ascuns într-un motto, la începutul anilor ’80, un roman (Răspântia) la editurile bucureştene Eminescu, un grupaj de versuri (Statuia de humă) la Cartea Românească şi un volum de proză scurtă (Răstimpuri) la Facla, din Timişoara. Câteşitrele au câştigat, eu devenind aproape simultan romancier, poet şi povestaş.

La începutul anilor ’70 bombardam redacţiile cu producte lirice, ludice (rebus) şi epice. Nici nu ştiu când să consider debutul jurnalistic: la Liceul Găeşti când am publicat(1968) în revista şcolară „Trimestre”, la Şcoala militară de ofiţeri din Sibiu(când scriam la „Gânduri ostăşeşti”, unde eram şi secretar de redacţie, sau la „Anotimpuri” pe care am întemeiat-o fiindu-i redactor-şef) între 1969-1972 sau la publicaţiile militare, unde apăream adesea, ca şi-n Scânteia tineretului, mai ales în vestitul SLAST, cu numele meu sau cu pseudonime ca SNK, NIRO, R.Notaru, N.R.Cunoscutu şi N.R.Porter, nemai vorbind de anagramele Ralet Coroianu, Leana Croitoru, Coriolan Turea, Aurel Coroniţă, Ionela Curator, Norocel Arţaiu şi multe altele de la Nicolae Rotaru, cu care am semnat mai ales sutele de rebusuri. Cred, totuşi, că după atestarea ca jurnalist profesionist din 1983 şi angajarea în presa centrală a Internelor, pot vorbi de adevăratul debut publicistic.

REPORTER: – Dețineți un record, după cum am aflat, fiind scriitorul român, aflat în viață, cu cele mai multe cărți publicate. La ce număr ați ajuns ?

NICOLAE ROTARU: – Apartenenţa la sistemul militar nu mi-a fost favorabilă afirmării literare. De aceea am şi folosit subterfugiul concursului de debut. După câteva apariţii la edituri cunoscute, inclusiv Militară şi a MAI(singurele volume, chiar şi colective, pe care am primit drept de autor), după schimbarea de macaz din decembrie 1989 am trecut la tipărire în ritm de „pas alergător” a manuscriselor aflate în stendby, pe cont propriu, contra cost, fără răsplată, risipindu-le prin redacţii, la prieteni, critici, cunoscuţi şi cel mai drag, la şcolile din comună, dintre care una mă are patron. Am recurs la braţeta unor mari prieteni care m-au prefaţat: E. Simion, D. R. Popescu, F. Neagu, C. Bălăceanu-Stolnici, Al. Piru, I. Rotaru, R. Cârneci,I. Brad, N. Udroiu, C. Leu, Gh. Tomozei, G. Ţărnea, I. Horea, M. Micu, G. Şovu, D.T.Popa, M. Tupan, N. Dragoş, G. Stanca, Şt. Mitroi, G. Arion, N.D. Fruntelată, Fl. Popescu, Şt. Cazimir, O. Ungherea, A.T.Dumitrescu ş.a.

Întâmplarea face că tocmai am finalizat al 121-lea volum pe care-l va scoate pentru Ziua Republicii sau Onomastica Autorului chiar UZPR.

 REPORTER: – Mai dețineți un record, având în palmaresul dumneavoastră trei premii pentru debut. Este adevărat ?

NICOLAE ROTARU: – Cum am spus deja, în 1982 am fost declarat câştigător cu roman la Eminescu (lector Mircea Iorgulescu), dar Valeriu Râpeanu, văzând cine e autorul, a amânat sine die publicarea cărţii, în 1983 am câştigat cu poezie (Mircea Ciobanu cerându-mi să vâr şi două poeme cu jubileul de la 23 August, astfel că, în volumul „9 poeţi” apărut în 1984 sunt deschizător de drum, invers alfabetic, alături de I. Morar, N. Jinga, Gh. Iova, B. Ghiu, G. Enache, V. Dumirescu, M. Damaschin şi R. Brâncoveanu!), iar la Facla, în 1985 (lector Ion Marin Almăjan), am fost inclus cu opt proze în volumul colectiv „Gustul livezii”, alături de opt colegi: I. Costinaş, D. Dinu, Gh. Jurma, F. Mihalcea, Al. Moraru, O. Pecican, Lucian P. Petrescu, eu fiind încheietor (de data asta alfabetic) de pluton. Ce-a urmat, se ştie – o adevărată cavalcadă a apariţiilor, mai ales după momentul decembrie 1989, simultan cu o ignoranţă cvasi-unanimă a criticilor literari, eu nefiind afiliat, înregimentat, simpatizant al vreunui team ca să nu folosesc traducerea vulgară a termenului. Am glumit c-o să scriu până ating numărul anilor vârstei (aflate aproape de prima coasă, fiindcă m-am născut la un veac după Eminescu, ştiindu-se că geniile se nasc o dată la o sută de ani!), apoi că vreau s-ating numărul anilor mamei (ne-am despărţit la 92 de ani ai săi), un amic mi-a zis să-l depăşesc pe Sadoveanu care are 100 de cărţi, iar acum cred c-o să-ncerc să-l prind pe Yoga din urmă şi-n final pe Lope de Vega! Serios vorbind, voi scrie cărţi până când voi reuşi să realizez Cartea!

REPORTER: – Ați lucrat mai mulți ani la două importante reviste ale MAI, ”În slujba patriei” și ”Pentru Patrie”, pe ultima conducând-o ca director. Ce amintiri păstrați din acea perioadă ?

NICOLAE ROTARU: – Îmi place să mă laud (poate obsedat de acest număr al literelor numelui şi al titlurilor cărţilor) cu trei partiţii treisprezeciene: 13 ani de cătănie, 13 ani de gazetărie şi 13 ani de dăscălie. Deşi fiecare ipostază a avut specificul, frumuseţea şi romantismul ei, cred că activitatea jurnalistică – marcată de urcuşul de la redactor (de hebdomadar), la redactor de rubrică şi secretar general de redacţie,redactor-şef şi director de mensual care a atins un tiraj de o jumătate de milion, cât avea şi oficiosul PCR, „Scânteia”. În privinţa aducerilor aminte, fascicula B din cartea „Amintirile unui terorist”, cele opt „Cartuşiere” – mov, bej, roz, siv, uni, gri, red şi fov -, alte cărţi de memorialistică, precum şi jurnalul „Zece cincinale”(aflat în lucru), sunt depozitare ale unor asemenea fapte de ins incomod, vitriolant, curajos duşman al şefilor proşti şi al colegilor chiulangii, leneşi sau turnători. Am făcut farse, mai ceva ca Tăutu, am exploatat credulităţi, am pamfletărit până când personajele „anonime” îşi puneau palma pe chelie. Şi nu m-am lecuit nici azi. Oricum, din perioada aceea îmi amintesc momentul dobândirii „cărţii de ziarist” cu file redactate în română, franceză, germană, engleză, rusă, italiană şi arabă. Încercând să mă laud în faţa lui tata, acesta mi-a recomandat să nu mai spun că sunt ziarist, fiindcă prin comună umbla o femeie alienată care vindea ziare şi vorbea singură zicând că e frumoasă şi deşteaptă, dar nu-nţelegea de ce nu se mărită, pentru părintele meu acela fiind profilul (moral) al ziaristului. Tot tata, când a auzit c-am reuşit la IATC la proba de aptitudini, şef de comisie fiind Dem Rădulescu, s-a descins de curea şi mi-a ars o corecţie să n-ajung scamator! Viziunea sa despre actori. Poate şi de aceea am ales şcoala militară, după ce reuşisem, dar fără bursă, şi la medicină. Sărăcia, deh!

REPORTER: – Cum ați reușit să ”împăcați” cariera militară cu jurnalismul și creația literară ?

NICOLAE ROTARU: – Da, sunt militar de carieră, şcolit pentru ofiţeria de transmisiuni la Sibiu, desăvârşit în studii, tot de comunicaţii, la Academia Militară bucureşteană, dar şi licenţiat al unei facultăţi civile (de jurnalism şi ştiinţele comunicării cu masterat în presa scrisă)la UdB, unde mi-am dat şi doctoratul. Milităria (în cazul meu, parcursă în cazărmi, precum cea campineană, care a dat tributul de sânge pentru neghiobia cu epoleţi la Otopenii himerelor teroriste din decembriadăşi apoi din Băneasa, Măgurele şi Roşu) nu m-a incomodat să creez, dimpotrivă mi-a furnizat subiecte şi motive să realizez: reportaje, poeme, povestiri, portrete,polisieruri, interviuri, anchete, schiţe, tablete, epigrame, satire, chiar şi desene. E drept, timpul… cazon fiind mai puţin, modusul vivendi (unul al stresului şi încordării continue) şi arderile creatoare au fost mai intense. De aceea încerc să recuperez la proba de viteză astăzi.

REPORTER: – Dintre creația literară și jurnalism, care vă este mai aproape de inimă ?

NICOLAE ROTARU: – E ca şi când am întreba un tată cu băiat şi fată (ca tatăl meu) pe care copil îl preferă. Oricum, de inima tinereţii mi-a fost mai aproape jurnalismul cu aventurile lui prin documentări inedite, riscante,interesante, materializate în fapte de presă şi imagini care, multe, ar trebui adunate între coperte de carte, de-ar fi cine s-o facă. Dar de inima de azi (cam beteagă, poate şi din cauza acţiunilor gazetăreşti) mi-e mai aproape dresajul de himere numit literatură. Ce-a de ficţiune, fiindcă am scris şi o sumedenie de cărţi de cercetare ştiinţifică şi teorie paideutică.

REPORTER: – După 30 de ani de democrație, putem spune și astăzi că presa este a patra putere în stat ?

NICOLAE ROTARU: – Spunem că nu ne doare gura şi scriem că ne-ajută tastatura, dar afară de televiziuni care-şi mai merită renumele (vorbesc de cele neaservite, realiste şi cât de cât libere), presa (vezi moartea gazetelor de foşnet) a devenit puterea câinilor (democraţiei) care latră la caravana (democraţiei globale) ce trece nepăsătoare! Uneori, grav şi impardonabil, unii „presari” se spurcă la arginţii trădării şi trec la conjugarea unor verbe indezirabile: a corupe, a manipula, a exagera, a falsifica… Putere în stat? Care stat? Ca să invoc o butadă rusească. Trăim o cvasi-unanimitate a resemnării şi suficienţei, a lenei sociale şi neimplicării civice, dar ne mirăm şi comentăm ce rău am ajuns.

REPORTER: – Care sunt cele mai importante premii și distincții care v-au fost atribuite în decursul anilor ?

NICOLAE ROTARU: – După cele trei premii de debut editorial, am primit sumedenie de diplome, plachete, distincţii, hrisoave, grade. Poate ar trebui să mă laud cu faptul că am devenit tată de băiat care m-a făcut bunic de băiat, cu obţinerea la Universitatea din Bucureşti a titlului de Doctor în sociologia comunicării, cu cel de profesor universitar cu specializare în management militar, psihosocilogie, comunicare organizaţională şi mass-media, cu acceptarea (în 1990)ca membru al USR recomandat de Ov. Crohmălniceanu, H. Zincă, Gh. Tomozei, M. Sorescu şi N. Stănescu. Sau poate ar trebui să invoc premiul CC al UTC obţinut simultan cu M. Sorescu, Alex. Ştefănescu, Florentin Popescu şi Traian T. Coşovei, ori titlurile de Cetăţean de Onoare al comunei natale Leordeni şi, respectiv, al judeţului Argeş. Poate ar fi cazul să mă laud cu premiul „G.Brăescu” al Societăţii Umoristice „Păcală” şi al revistei „Harababura”, cu Marele Premiu al Salonului de carte juridică, civică şi poliţistă al MAI, cu Premiul „Mareşal Averescu” al Revistei „Gândirea Militară Românească”, cu ordinul Virtutea Militară în rang de Cavaler, cu înălţarea la gradul de general de brigadă, cu Premiul pentru Literatură acordat de Fundaţia pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”, cu Premiul înmânat de noul lider al breslei, Doru Dinu Glăvan, pentru prolificitatea actului creator sau,în fine,cu titlul de Cavaler al Ordinului Ziariştilor Clasa I Aur,fiind fondator al UZP (1991) şi membru al stafului uniunii de atunci, reprezentant al ziariştilor militari în structura de conducere.

Poate nu e lipsit de importanţă să mă mândresc şi c-am dat mâna cu Charles De Gaulle, Todor Jivkov, Jiang Zemin, Mihail Gorbaciov şi Bill Clinton, cu ultimul schimbând şi cărţi cu autograf, nepunând la socoteală şi pe cei patru Escu din fruntea României.

REDACTOR: – Am constatat că sunteți destul de activ pe rețeaua de socializare. Ce v-a determinat să recurgeți la Facebook ?

NICOLAE ROTARU: – Această preocupare e ca gustul tutunului, alcoolului sau al cafelei (le-am încercat pe câteşitrele cu asupra de… abuz,iar de multicel poveste am renunţat la ele!) odată ce l-ai aflat, greu mai scapi de… viciu. Am căzut în mreajă din pricina studenţilor (studentelor, masterandelor, doctorandelor!), apoi am constatat că pot posta produse literare şi provocări dialogice care sunt citite şi comentate de mai mulţi frienzi decât în cazul cărţilor. Acum sunt captivul propriilor aplecări pasionale, dat fiind ralantiul didactic, ipostaza de rezervist, vârsta tuturor beteşugurilor şi curiozitatea rămasă singura virtute jurnalist-beletristică nealterată. Mă las în voia manipulării şi mi se pare că manipulez la rându-mi semeni dispuşi să se uite-n textul, filmele sau pozelemele din care ar trebui să rezulte că sunt deştept (zilnic la ora 05.30), frumos (ca orice bătrân cu burtă, chelie şi strungăreţe dentare), talentat (nu e glumă: cânt la fluier, acordeon, muzicuţă), priceput (fac mâncare, am permis de conducere B şi C, bricolez), pasionat (de timbre, monede, muzică bună şi lecturi, având peste 6000 de cărţi, multe cu dedicaţie), familist, optimist şi patriot de profesie.

Interviu realizat de Ioan Vasiu /UZPR

   



Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.