România plaiului cu dor…

Sunt acasă în țara părinților mei, mai mult a lor decât a mea, pentru că am ales să trăiesc la capăt de lume, în Arțaria. Dar România e și casa mea.
Mobilată cu bune și rele. Unele mobile sunt vechi fără să fie antice. Sunt doar uzate.
Alte lucruri sunt frumoase, ori foarte frumoase, chiar unice în Europa sau chiar în lume.

Pulsează istoria, arta, genialitatea, iar natura se desenează singură în munți și văi de poveste.
Însă prin miracolul autohton își face loc, cu tupeu, parvenitul. Kitch-ul e adesea pus pe masă cu mândrie, la loc de cinste, iar vocabularul primește stingher termeni noi, care denumesc categorii, noi și ele, ale societății contemporane: pițipoanca și cocalarul.

Sunt româncă cu tot sufletul, revin des și stau cât pot.
Am încercat să-mi împart viața în două jumătăți egale, să dau frățește celor două țări, să mă împart la doi, însă Canada mi-e cuibul.
Nu-i fac un serviciu României, românilor în general sau mie în particular dacă-mi mânjesc ochelarii cu roz, ori dimpotrivă cu negru. Uneori scriu trist, ori dur, ori pot părea mult prea generoasă în complimente.
Însă respect milimetric realitatea văzută de mine.

Mi-e dragă România în ciuda contrastelor ei, în ciuda faptului că „e o shaorma cu de toate” cum a etichetat-o cu multă dreptate cineva.
Dacă asculți părerile generale, la noi totul e ori cel mai bun, ori cel mai prost (cel mai frumos, deștept, ospitalier etc). Superlativul dansează între cei doi poli opuși, căci ori ne batem cu cărămida în piept, făcându-ne vânt cu superlativul absolut, ori scuipăm realizările altora și tragem cu ochiul la iarba care mereu e mai verde în grădina vecină. Cât despre drobul de sare… este monument național.

Arhitectura are și ea aceleași coordonate. Ți se taie respirația la vederea unor castele medievale care se înalță brusc pe culmi de dealuri, și-ți crește inima de bucuria poveștii, care se înalță în țara ta (tocmai am vizitat castelul Huniazilor). Însă, la antipod, în anumite orașe (Huedin, Câmpia Turzii etc.) la fel de falnice cresc pe marginea drumului palatele țigănești, înțepând obraznic cerul cu turle lucioase de tinichea și având numele proprietarului cu mândrie afișat: („A lui Rolex Diamant” scrie pe frontispiciul unei case).

Planul urbanistic al orașului pare un soi de șotron, pentru că bănci somptuoase din materiale scumpe, cu multă sticlă, sunt aruncate lângă căsuțe, ce parcă ar vrea să o ia la fugă din așa vecinătate impunătoare.
Farmaciile sunt apărute ca ciupercile după ploaie, atât de multe că-ți vine să te gândești că ești în țara lor și să te întrebi inocent dacă or fi românii mai bolnavi decât alte popoare, ori dimpotrivă mai sănătoși, având la dispoziție, la fiecare pas, o mână cu o pastilă întinsă către ei.
Cartiere cenușii poartă mărturia regimului trecut, iar casele noi cea a faptului că românii lucrează afară, multe dintre ele copiind fidel specificul altor plaiuri.

Însă oamenii adorm obosiți seara, indiferent de ce acoperiș le străjuiește visele.
Iar soarele răsare la fel pentru toți și, cum frumusețea e în ochiul privitorului, palatul se poate transforma-n cocioabă, iar locuința de chirpici în cel mai frumos loc de pe planetă, pentru că e uscat atunci când plouă.

Omul își măsoară averea în sănătate și dragoste, în blândețea și mângâierea celui drag, în liniște și acasă.

Em Sava    11/5/2019

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.