Cenzura şi cenzurarea presei ortodoxe în comunism

Mitropolia Olteniei, prin I.P.S. Irineu Popa, un recunoscut teolog şi profesor la Teologia craioveană, membru de onoare al Academiei Române, organizează periodic ( dovedind deja o tradiţie) manifestări de anvergură internaţională. Recent, în aula „Mitropolit Nestor Vornicescu” a Facultăţii de Teologie, Înalt Prea Sfinţia Sa a moderat Conferinţa Internaţională „Maica Domnului în tradiţia Bisericii Orientale”, cu participarea pr. prof. Jacob Tekeparambil (India), pr. prof. univ. dr. Matteo Potoczny (Polonia), a tinerilor universitari craioveni C. Băjău şi Ioniţă Apostolache (ultimul dovedindu-se, nu o dată, un excelent şi neobosit iniţiator şi organizator de simpozioane, congrese, conferinţe, lansări de carte etc.).

În partea a doua a Conferinţei, au fost lansate două importante cărţi: Mireasa luminii. Imne din Bisericile siriene, închinate Prea Sfinţiei Născătoare de Dumnezeu, apărută în editura Mitropoliei Olteniei, în 2019, în traducerea pr. dr. Ioniţă Apostolache şi a prof. Hermina Maria Apostolache, după versiunea în limba engleză a prof. dr. Sebastian P. Brock şi Cenzurarea presei ortodoxe în comunism, de tânărul doctor în filologie, Silviu-Constantin Nedelcu, cu un „cuvânt începător” de Marian Petcu, apărută în 2019 la editura bucureşteană Eikon.

Tema abordată în prima parte a Conferinţei a fost sintetizată de I.P.S. Irineu: „Credem că ar trebui să fie mult mai multe simpozioane şi dezbateri teologice de acest fel, întrucât Maica Domnului este Stăpâna lumii şi Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi, dacă vorbim despre Fiul ei, în mod implicit trebuie să vorbim şi despre ea. Teologia Maicii Domnului sau teologia marială este un pilon deosebit de important în credinţa noastră ortodoxă, aşa cum este şi în Crezul nostru, când vorbim despre naşterea de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria a Fiului lui Dumnezeu. De aceea, în gândirea teologică a tuturor creştinilor, Maica Domnului are un loc deosebit. Chiar şi cei care iniţial au contestat rolul ei în iconomia mântuirii, astăzi se îndreaptă către dânsa ca spre singura speranţă şi singura persoană care poate să-i unească pe oameni în jurul Mântuitorului Hristos”.

Ne vom opri asupra cărţii lui Silviu-Constantin Nedelcu, Cenzurarea presei ortodoxe în comunism, o lucrare extrem de documentată şi, după ştiinţa noastră, unică în literatura de specialitate. Despre cenzură în comunism, în general, au mai scris Adrian Marino, Emilia Şercan, Marian Petcu, dar lucrarea lui Silviu-Constantin Nedelcu atinge un subiect sensibil, tabu, dar absolut necesar în contextul istoric actual, când adevărul trebuie cunoscut în totalitate şi în profunzime.

Născut în 1987, Silviu-Constantin Nedelcu este licenţiat al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” din cadrul Universităţii din Bucureşti, specializarea „Teologie Ortodoxă Păstorală” (în 2011), a urmat, la aceeaşi facultate masteratul la specializarea „Istorie şi tradiţie creştină” (în 2013). Este licenţiat şi al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, cu specializarea „Ştiinţe ale informării şi documentării”, în 2015, aici susţinând şi doctoratul, în 2018, cu teza Revista «Glasul Bisericii» studiu critic şi indice bibliografic (conducător ştiinţific: Mircea Regneală). Preocupările sale de documentare şi valorificare cuprind domeniul teologiei şi biblioteconomiei.

La bază fiind teza de doctorat, cartea lui Silviu-Constantin Nedelcu, Cenzurarea presei ortodoxe în comunism, abordează metodologic subiectul, precizând delimitările conceptuale, metoda de cercetare, actualitatea temei şi stadiul actual al cercetării cenzurii în România, aplicată Bisericii strămoşeşti. Preluând definiţia cenzurii de la Marian Petcu („actul oricărei entităţi politice, religioase, militare ori administrative de a condiţiona exprimarea / difuzarea de informaţii, opinii, idei în scris mai larg, creaţii intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcţie de valorile pe care aceasta înţelege să le protejeze la un moment dat”), autorul precizează formele cenzurii: preventivă, a posteriori (ori postapariţie) şi autocenzura, aplicată mai ales după desfiinţarea oficială a Direcţiei Presei şi Tipăriturilor din România (D.G.P.T.).

Cunosc în mare parte problematica cenzurii comuniste, lucrând aproape doi ani (1972-1974) în sistem, „prinzând” cenzura condusă de Iosif Ardeleanu ( nu ştiu care-i numele real, un stalinist de cea mai joasă speţă, care a dispus să mi se desfacă contractul de muncă, pentru că am dat viză unor critici la adresa echipei de fotbal „Dinamo”) şi de Ion Cumpănaşu (o minte luminată, care a deschis mult  libertatea presei, făcându-l pe mitropolitul cărturar Antonie Plămădeală să recunoască că romanul său autobiografic, Trei ceasuri în iad, apărut la Editura Eminescu în 1970, a primit totuşi bunul de tipar „pentru că le-a plăcut până şi lor, ceea ce era o evidentă conspiraţie”, iar „cenzorii au trăit şi ei în acest iad, repartizaţi să-l întreţină. În cămeruţele  secrete ale sufletelor lor, mai păstrau şi ei resturi de omenie”).

În principiu, cenzura comunistă avea trei obiective: 1) respectarea politicii interne şi externe a Partidului și statului socialist; 2) excluderea oricăror forme de rasism, xenofobie, legionarism, fascism și 3) excluderea altor materiale de propagandă sexuală sau pornografică. Urmau alte indicații privind secretul, secretul de stat sau secretul strict confidențial, toate incluse concret într-un Caiet de sarcini. Fiecare lector împuternicit (aşa se numeau cenzorii) aveau o ştampilă cu litera „T” şi un număr care individualiza pe fiecare din ţară. Erau cenzurate nu numai publicaţiile periodice, cărţile, spectacolele (chiar şi cele simfonice!), emisiunile Radio sau TVR, filmele care urmau să intre în circuitul cinematografic românesc, corespondenţa de la vamă (care privea relaţiile cu străinătatea, conf. Legii 23), dar până şi biletele de tramvai sau bonurile de la moară. La sediul central, Direcţia de Literatură era condusă de două doamne, Molho şi Doxinescu, extrem de cooperante cu editorii şi redactorii de reviste (în epoca Ion Cumpănaşu, evident). După desfiinţarea Direcţiei Presei, efect al Consfătuirii de la Helsinki, în 1975, cenzura (şi unii cenzori) trec la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (care deja funcţiona în paralel), unde cenzura era mai dogmatică. Pentru unii editori, desfiinţarea cenzurii nu era bine văzută, pentru că ei înşişi trebuia să cenzureze şi de aici aveau teama că „scapă” ceva şi vor fi sancţionaţi. Cunosc un director de editură care a cenzurat până şi cuvântul „cruce” din descrierea unei căruţe. Până atunci, dădeau vina pe Direcţia Presei, chiar şi atunci când aceasta nu avea nicio vină. Multe din materialele care ridicau probleme, au primit aprobarea de publicare de la Cornel Burtică, secretarul cu propaganda al CC al PCR, un om extrem de înţelegător şi maleabil (pentru care a şi fost destituit). Place sau nu, dar cea mai cenzurată revistă era „Luceafărul” lui N.D. Fruntelată şi M. Ungheanu (aşa circula formula în interiorul Direcţiei Presei), iar dintre dramaturgi, la Naţionalul craiovean de pildă, cenzurat a fost Paul Everac şi, mai ales, Marin Sorescu, piesa sa, Există nervi fiind interzisă. Între scriitori, fireşte Adrian Păunescu era cel mai cenzurat, în 1990 publicând volumul de Poezii cenzurate, 782 p. (Pe larg, în articolul nostru, Despre cenzură, fără vrăjmăşie, din vol. Tudor Nedelcea, Interferenţe spirituale, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2002, p. 393-400).

Revenind la lucrarea lui Silviu-Constantin Nedelcu trebuie să menţionăm că asupra Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, Curtea Imperială din Viena a impus anumite restricţii (cenzurare, de fapt) asupra tipăririi şi circulaţiei cărţii româneşti din Transilvania: Hotărârea Soborului Bisericii Unite (1720); interzicerea de către Maria Tereza a importului de cărţi din Ţara Românească (23 nov. 1746); porunca dată vameşilor de a opri orice carte românească intrată în Transilvania (5 mai 1747); înfiinţarea tipografiei din Blaj (18 iunie 1747) spre a contracara pătrunderea cărţii româneşti, alte decrete ale Mariei Tereza de interzicere a importului de cărţi (1768-1770), toate aceste restricţii fiind pentru a destructura unitatea de neam şi limbă a românilor din spaţiul lor (Pe larg, Tudor Nedelcea, Carte despre carte, Craiova, Editura Alma, 2008).

Cu toate acestea, cenzura comunistă din România a fost dură, dintr-un motiv foarte simplu: statul şi regimul comunist impus de Stalin în România cu tancurile şi cu ajutorul cozilor de topor din ţară, era unul  declarat ateist-materialist şi, ca atare, lupta de clasă trebuia dusă în primul rând împotriva bisericii strămoşeşti, a preoţilor, călugărilor şi monahiilor, caracterizate drept „armata neagră” de către sinistrul ministru Al. Drăghici într-un raport oficial către Gheorghiu-Dej. În acest context, rolul patriarhului de veşnică pomenire, Iustinian Marina, a fost imens, sfidând (atât cât a putut) organele de represiune şi chiar şi pe cele politice, speculând cu abilitate relaţia sa cu Dej (pe care l-a ajutat în drumul evadării).

Concluziile autorului sunt pertinente şi ele sunt formulate în urma unor cercetări asidue în arhive şi biblioteci: „cenzura comunistă n-a afectat nici conţinutul şi nici calitatea articolelor/studiilor de specialitate în revistele bisericeşti ortodoxe, decât cu unele excepţii”. Aşa zisele compromisuri ale ierarhilor în pastorale („însemnarea unor pasaje ideologice specifice epocii”) au salvat revistele bisericeşti de la desfiinţare, care s-au constituit într-o „oază de libertate” în peisajul publicistic contemporan.

Metodic, Silviu-Constantin Nedelcu aruncă, în primul capitol, o „privire generală asupra evoluţiei B.O.R.” între 1945-1989, oprindu-se asupra relaţiei Bisericii cu statul din instituţiile oficiale: Ministerul Cultelor (1945-1957), transformat în Departamentul Cultelor (1957-1989), prin organele de represiune (securitatea şi miliţia), apoi despre patriarhul Iustinian Marina, legislaţia şi organizarea B.O.R., învăţământul teologic, editurile şi tipografiile bisericeşti. În perioada postbelică, Sf. Sinod al B.O.R. a fost condus de patriarhii Nicodim Munteanu (1939-1948), Iustinian Marina (1948-1977), Justin Moisescu (1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986-2007). Primii trei ani (1945-1948) a fost o perioadă de tatonare, apoi s-a înfiinţat un minister, şcolile teologice au trecut de la stat la biserică, s-au dat legi pentru pensionarea ierarhilor şi s-a încercat convingerea ierarhilor şi clerului de necesitatea creării „omului nou”. Trebuie luat cu rezerve raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (2006), pentru lipsă de obiectivitate totală; coordonatorul acestei comisii a fost Vladimir Tismăneanu, al cărui tată, Timensky, a fost alături de alţi cominternişti trimişi de Stalin cu tancurile pentru a ne „băga” democraţia în cap. Indignaţi, deţinuţii politici aflaţi în viaţă au alcătuit atunci, în 2006, o comisie similară, condusă de Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe), aceştia având dreptul moral (câştigat în puşcăriile comuniste) de a condamna comunismul şi oamenii care l-au slujit.

Biserici au fost demolate, din păcate, nu numai în timpul comuniştilor; de pildă, pe locul unde azi este Universitatea din Craiova a fost Biserica „Sf. Nicolae”, unde a slujit Sfântul Calinic. Ea a fost demolată în jurul anului 1900 pentru construcţia actualei clădiri. Date importante, despre rezistenţa ierarhilor se află în vol. Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist. 1945-1958, vol. 1, apărut în 2001 sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, condus de reputatul istoric Radu Ciuceanu, luptător antibolşevic în munţi, fost deţinut politic (a se vedea şi Tudor Nedelcea, P.F. Teoctist sau rezistenţa prin credinţă din vol. Biserica în misiune. Patriarhia română la ceas aniversar, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., 2005).

În capitolul doi, Silviu-Constantin Nedelcu atacă frontal problematica presei ortodoxe în comunism; după un scurt istoric al presei ortodoxe, începând cu Vestitorul bisericesc (Buzău, 1839), sunt menţionate revistele editate între 1945-1947, adică „108 publicaţii periodice religioase, dintre care 60 titluri editate de cultul ortodox, 19 de cultul romano-catolic şi 29 de celelalte culte”, cum se precizează într-un document oficial. După această dată, unele reviste dispar („Candela”, „Duh şi adevăr”, „Oastea Domnului”, „Calendarul creştinului”, „Renaşterea”), altele au fost înfiinţate, graţie patriarhului Iustinian, unele chiar  în diaspora.

Cenzura comunistă asupra presei şi tiparului se instaurează în România prin decretul-lege nr. 364/2 mai 1945, dat de fostul rege Mihai, contrasemnat de ministrul Propagandei, Petre Constantinescu-Iaşi. Erau prevăzute pedepse aspre (amendă sau închisoare corecţională) pentru toţi care vor nesocoti aceste dispoziţii, adică „retragerea unor anumite publicaţiuni periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discursuri, medalii şi insigne metalice”. La Craiova, preotul-erudit Dumitru Bălaşa, bibliotecar şi secretarul revistei „Mitropolia Olteniei”, a ascuns aceste cărţi în subsolul unor biserici, astupând, parţial, cu pământ uşile acestora. Când vremurile s-au mai calmat, a „dezgropat” aceste preţioase cărţi şi reviste.

Cercetând documente de primă importanţă, autorul clasifică cenzura presei religioase în epoca comunistă în: 1) Cenzura instituţională (Ministerul/Departamentul Cultelor şi Direcţia generală a Presei şi Tipăriturilor- D.G.P.T.); 2) Cenzura redacţiei (aplicată în cazul revistei „Bucium ortodox”); 3) Autocenzura efectuată de autori, clerici sau laici, care publicau în revistele bisericeşti. Tot o formă de cenzură era şi controlul tirajului cărţilor şi revistelor religioase şi a cotelor de hârtie repartizate tipografiilor.

Epurarea cărţilor şi revistelor, laice sau religioase, din biblioteci şi librării era obligatorie, tipărindu-se în acest sens, după 1945, cataloage privind Publicaţii scoase din circulaţie. La o primă vedere, cele mai epurate cărţi aparţineau savantului N. Iorga, care tipărise 1.250 de cărţi şi broşuri şi 25.000 de studii şi articole, conform statisticii întocmite de secretarul său particular, Barbu Theodorescu, precum şi cele semnate de Eminescu, Poetul nostru naţional, permiţându-i-se să apară în obsedantul deceniu doar poeziile „Vieaţa” şi „Împărat şi proletar” (fără ultima strofă, acuzat că a scris Mortua est şi nu Mortua vest?!).

Silviu-Constantin Nedelcu publică un tabel cu autorii şi cărţile epurate, care ne surprinde. Erau scoase din biblioteci şi librării spre a fi date la topit cărţile unor intelectuali de marcă: N. Steinhardt, Constantin Virgil Gheorghiu (autorul celebrului roman, Ora 25, ecranizat la Hollywood, cu Antonny Quinn şi Virna Lissi), G.I. Ghia, mitropolitul basarabean Gurie Grosu (care l-a împiedicat pe fostul rege Carol II să între prin uşile împărăteşti, pentru că nu avea coroana pe cap şi soţie legitimă), Al. Lascarov Moldoveanu, mitropolitul Irineu Mihălcescu, Pimen Georgescu, episcopul Nicolae Popovici, patriarhul Miron Cristea (teza de doctorat despre Eminescu a fost tradusă abia în anii noştri), Barbu Theodorescu, pr. de. Dumitru Stăniloae. Despre părintele profesor D. Stăniloae depun o mărturie: în 1988, mitropolitul cărturar Nestor Vornicescu m-a rugat să mă ocup în secret de redactarea unui manuscris, Studii teologice (eram redactor la editura Scrisul Românesc). Regretatul mitropolit nu mi-a spus cine-i autorul, spre a nu se afla că manuscrisul aparţinea pr. Stăniloae, pe care Departamentul Cultelor nu-l aprecia. După 1990, la solicitarea mea, părintele profesor (nu-i plăcea să i te adresezi cu „domnule academician”) a publicat la Scrisul Românesc din Craiova vol. Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, pe care am lansat-o, cu peripeţii, la primul Târg Internaţional de Carte de la Teatrul Naţional din Bucureşti (1992).

Ultimul capitol, Presa ortodoxă în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, este delicat şi prea aproape de noi spre a ne obiectiva deplin sau de a putea cunoaşte toate culisele politicii interne şi (mai ales) internaţionale. „Vestitorul Ortodoxiei Româneşti”, apărut în decembrie 1989, a publicat: Mesajul de adeziune al B.O.R., Apelul P.F. Teoctist către clerul şi toţi drept credincioșii din România şi Indemn pastoral al P.F. Patriarh Teoctist. Iar cei care încă îl mai acuză pe marele patriarh Teoctist (care a avut trei întâlniri istorice cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu origini româneşti, în ianuarie 1989, între 7-9 mai 1999 şi 7-14 octombrie 2002) de semnarea acelei telegrame, trebuie să spunem că patriarhul a semnat-o ca preşedinte al Adunării Naţionale Bisericeşti (în care două treimi erau laici, aprobaţi de Departamentul Cultelor), şi nu ca patriarh al României şi aceasta era uzanţa obligatorie. Să ne aducem aminte pilda lui Iisus cu aruncatul pietrei în femeia căzută la pământ.

După o cercetare minuţioasă şi obiectivă, concluzia lui Silviu-Constantin Nedelcu este pertinentă: „articolele şi studiile publicate în revistele bisericeşti ortodoxe, cu mici excepţii şi eliminând pe cele cu caracter politic, rămân de neegalat până astăzi în teologia academică ortodoxă românească, prin calitatea conţinutului acestora, întrucât au reuşit să înşele, uneori, vigilenţa dublei cenzuri comuniste la care aceste publicaţii au fost supuse”. Altfel spus de universitarul bucureştean Marian Petcu: „autorul binemerită lauda noastră”.

Tudor Nedelcea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.