◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

Antilethe – o revistă împotriva uitării, o revistă despre scriitori și jurnaliști din exil

Revista Antilethe, deja intrată în vizibilul multor cititori, în special al celor doritori să afle informații despre ceea ce a fost interzis în perioada comunistă, a ajuns deja la numărul șapte (primul număr apărând în toamna anului 2017!).

După cum se știe deja, revista este un unicat în peisajul revuistic de astăzi Realizatorii ei (director fondator: Mihaela  Albu, redactor șef: Dan Anghelescu)și-au asumat un drum propriu și nu tocmai ușor acceptat, de vreme ce publicația oferă în cea mai mare parte pagini necunoscute cititorilor din țară.

Revista este dedicată așadar exclusiv recuperării, aducerii acasă a unui tezaur de cultură, datorat acelora care au trăit/ trăiesc departe de ţară, mulţi interzişi de-a lungul unor decenii întregi. Este vorba în principal despre exilul românesc, despre scriitorii, jurnaliștii, oamenii de cultură (încă – mulți dintre ei) necunoscuți/ neintrați în patrimoniul nostru cultural.

Dată fiind amploarea activităţii lor, datorită obstinaţieide a folosi şi continua în scris limba română – în cărţi, în reviste sau ziare publicate în Europa, pe continentul american ori chiar în Australia, înfiinţând cenacluri, asociaţii şi uneori edituri şi biblioteci – , considerăm că se poate vorbi, generic, despre o ţară „de dincolo”.

Această „Românie” de dincolo a fost reprezentată de valoroşi intelectuali.

Printre aceștia se numără Alexandru și George Ciorănescu, cărora realizatorii revistei Antilethe i-au dedicat ediția cu numărul 7. Amintim – pentru edificare – câteva rubrici din cuprins:Mozaic portretistic –  Alexandru Ciorănescu (în care am inserat amintiri și analize ale operei sale semnate de Pavel Chihaia, Crisula Ștefănescu, Ștefan Ion Ghilimescu și Mircea Popescu), apoi Mozaic portretistic – George Ciorănescu (cu  texte semnate de Crisula Ștefănescu și Mihai Neagu Basarab), urmate de texte reprezentative din scrierile celor doi. Desigur, revista cuprinde, ca și  celelalte numere, și alte rubrici: Restituiri, Memorialistică, Scrisori din exil etc., deschizându-se cu un fragment din revista Românul(decembrie 1951), în care Mircea Eliade, scrie despre „Literatura românească în exil”, subliniind îndeosebi neobosita muncă de jurnalism în limba română a exilaților din primul „val”:

„Uneori ajutați, alteori singuri – de cele mai multe ori singuri, renunțând la o masa mai bună, la o carte, la o cămașă – scriitorii pribegi o izbutit să tipărească nenumăratele reviste, volume și broșuri, iar când nu au putut să le imprimă la tipografie le-au multiplicat la mimeograf.

Lista acestor publicații este deja impresionantă. Dacă Luceafărul, prima „Revistă a Scriitorilor Români în Exil”, apărută printr-o subvenție a generalului N. Rădescu, s-a stins după al doilea număr, alte reviste literare, de astă dată mimeografiate, i-au luat locul: Caiete de Dor, la Paris, îngrijite de C. Amăriuței și Virgil Ierunca, Înșir’te Mărgărite, la Rio de Janeiro (redactori I.G. Dimitriu și Ștefan Baciu), Vers, la New York (redactor Nicolae Novac), Cuget Românesc, la Buenos Aires, cu un important supliment literar.”

Desigur, lista nu e completă, având în vedere că exemplele date de Eliade sunt ale anilor 50.

De atunci, jurnaliști și scriitori români din exil au dat bogată românească „roadă” – multe și extrem de valoroase publicații, deopotrivă politice și culturale, dar îndeosebi culturale. „Noi aici vom lupta cu cuvântul cât vom putea”, spusese odinioară Nicolae Bălcescu. În prima revistă de exil, Luceafărul, şi în primul cenaclu parizian /…/, Mircea Eliade ne propunea drept unice baricade posibile pe cele culturale. În această strategie,revistele reprezentau tot atâtea arme, afirma și Monica Lovinescu.

Aceste „arme culturale” sunt puse în fața cititorului de azi, pentru a-i cunoaște sau a nu-i uita, pe cei de ieri, scriitori și jurnaliști români din exil, prin revista Antilethe.

                                                                  Mihaela Albu / UZPR / membră USR    

 

 

 

Plecând de la îndemnul lui Eliade din perioada primului exil, conform căruia „emigranţii nu au dreptul de a se simţi rupţi din fenomenul românesc contemporan” (v. revista Luceafărul, nr. 1/ 1948, Paris), putem constata că o mare parte dintre românii exilaţi au continuat – în libertate – să fie scriitori români. Ceea ce au realizat, în timp, de mai mare sau mai modestă anvergură, este încă incomplet cunoscut, cu toate că unele nume şi opere (numai unele!) sunt astăzi incluse în dicţionare ale literaturii ori în diverse studii având drept temă exilul.

Aşadar, interzişi în totalitate la început (majoritatea în toată perioada comunistă), recuperaţi apoi parţial (v. cazul Eliade) –, după 1989 îşi face apariţia (mai mult sau mai puţin vizibil) un fenomen de întoarcere acasă, de reintegrare în literatura/ cultura română. Din nefericire, reintegrarea/ recuperarea nu a fost şi nueste încă un demers care să se bucure de amploarea pe care ar fi meritat-o pe drept, nu a beneficiat şi nici nu sunt semne că ar putea deveni obiectivul unor strategii asumate instituţional.

Acesta este motivul pentru care am considerat absolut necesară apariţia acestei publicaţii-oglindă a fenomenului cultural românesc desfăşurat în teritoriile din afara ţării, încercând să oferim o mai bună cunoaştere a vieţii şi activităţii – nu de puţine ori dramatică şi complexă – a celor pentru care exilul a fost o „paranteză cât o existenţă” (în termenii dureros-amari ai Monicăi Lovinescu)

 

Prin revista noastră încercăm să contribuim la punerea în circuitul public a unor articole, eseuri, poezii, jurnale etc. scrise şi publicate departe de ţară şi rămase – cele mai multe –încă necunoscute, venind astfel în sprijinul celor interesaţi de fenomenul cultural al exilului românesc, aducând totodată în atenţie însăşi personalitatea unuia sau a altuia dintre cei pe care-i numim „mari necunoscuţi ai culturii române”. Portretele pe care şi le-au făcut unii altora, schimbul epistolar dintre ei, jurnalele ori memoriile dau seamă – peste timp – despre dimensiunea umană, dar nu mai puţin de talentul şi dăruirea fiecăruia întru păstrarea unei limbi frumoase şi curate.

 

O întrebare care s-a pus adesea, ţinând seama de faptul că mulţi dintre autori au trăit, au scris, s-au afirmat şi au fost apreciaţi în mediul unei alte culturi şi al altor literaturi (engleză, franceză, spaniolă, portugheză, germană) – este aceea dacă operele scrise în alte limbi aparţin literaturii noastre. Trebuie o mare forţă sufletească şi, mai cu deosebire, un talent cu totul deosebit să vrei, să poţi şi să reuşeşti să intri şi să te şi afirmi, cu strălucire, în cu totul altă lume lingvistică şi spirituală decât aceea căreia îi aparţineai ca nativ. Nume ca George Uscătescu, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu etc. (pe lângă cele frecvent mediatizate – Cioran, Ionescu, Eliade) sunt numai câteva exemple.

De aici va începe să-şi facă loc şi întrebarea: mai pot fi gândiţi, înţeleşi, acceptaţi ca aparţinând literaturii române scriitorii exilului românesc?

Desigur, asemenea lucruri pot fi îndelung discutate şi din varii puncte de vedere, cu răspunsuri pe măsură. Ceea ce se cuvine adus în prim-plan este, credem, o realitate incontestabilă, aceea a conştiinţei apartenenţei la cultura în care se formaseră şi a motivaţiei continuităţii acesteia în alte spaţii, ca şi a dorului de ţară, exprimat în diverse modalităţi şi momente.

 

„Maladia timpului nostru”, va scrie unul dintre cei mai reprezentativi dintre intelectualii români din exil, artistul plastic Camilian Demetrescu, este „pierderea memoriei”.

Explicându-şi fragmentele de jurnal publicate în 1951 în revista Înşir-te Mărgărite, un reprezentant de seamă al exilului românesc, Vintilă Horia, va arăta că „aceste pagini fac parte dintr-un lung «jurnal de exil», plin de însemnări scrise aproape zi de zi, în fuga condeiului, în anii cei mai aspri, dar şi cei mai frumoşi, din viaţa mea: Lagărul de la Krummhübel şi Maria Pfart, Roma, Assisi, Florenţa, Stresa…Lethe era fluviul uitării, în care sufletele celor morţi se spălau de amintiri înainte de a intra în eternitate. Antilethe am botezat acest jurnal, pentru ca totuşi să nu uit”.

 

Recuperarea exilului cultural românesc ar fi trebuit să devină nu doar de astăzi o necesitate de absolută urgenţă. De aceea considerăm necesară o reîntoarcere, o rememorare prin informarea cât mai diversă şi complexă a cititorului de acum, de astăzi şi de aici asupra a ceea ce s-a petrecut ieri, acolo.

Este o datorie a fiecărei ţări să-şi cunoască cultura în integralitatea ei, să-şi întregească patrimoniul cultural cu tot ceea ce-i aparţine, indiferent de locul geografic unde a fost creat. Iar literatura (cel puţin cea scrisă în limba română) nu mai poate fi trecută cu vederea şi trebuie să aparţină în totalitate istoriei noastre literare. Motivaţia recuperării o aflăm nu numai în calitatea operelor create în timp dincolo de graniţele ţării, dar şi în necesitatea cunoaşterii a cât mai multor aspecte care să completeze spiritualitatea noastră. Cu atât mai mult cu cât criteriul axiologic constituie unul dintre principalele argumente pe care se întemeiază un asemenea act de recuperare. Cuvântul aşternut pe hârtie de către cele mai lucide minţi ale exilului românesc, fie acesta în articole răspândite în revistele româneşti publicate pe întreg mapamondul aproape, fie în volume scrise în limba română, fie într-o limbă de circulaţie universală, devenise pentru fiecare dintre ei o datorie.

Datoria memoriei prin rostirea adevărului!

 

Dacă în exil Eliade milita pentru întocmirea unei „Biblioteci a Pribegiei”, plecând de la „Biblioteca Română” din Freiburg, astăzi avem imperioasa datorie de a aduce prin reeditări, prin ediţii critice de cărţi şi reviste acasă această vastă „bibliotecă”.

Nu afirmăm nici că operele sau publicaţiile din exil intră în concurenţă cu cele din ţară, nici că unele sunt superioare celorlalte (deşi o revizuire a canonului s-ar cere imperios!). Ceea ce afirmăm cu tărie şi încercăm prin această revistă este să conştientizăm cititorul român contemporan că mai există o latură a culturii noastre încă insuficient (sau deloc) cunoscută.

 

Acesta este scopul nostru, pentru acest motiv publicăm această revistă împotriva uitării.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *