Ștefan Ciuceanu face parte din acea categorie de personalități uitate pe nedrept. N. Iorga le zicea „oamenii cari au fost” și a scris despre ei, făcându-i neuitați.
Neuitat și adus în actualitate se datorează istoricului craiovean Toma Rădulescu, care a tipărit o excelentă monografie, Ștefan Ciuceanu. Un profesor pentru eternitate (564 p.), sub egida prestigioasă a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, în 2019.
Toma Rădulescu, o viață muzeograf la Muzeul Olteniei, doctor în istorie, este un adevărat depozitar de informații și date istorice mai puțin cunoscute sau chiar inedite. El a adus în tezaurul muzeului oltean, fondat de Ștefan ciuceanu obiecte patrimoniale de la diverse personalități românești. Născut în 1948, tatăl său fiind un respectat preot, a avut privilegiul de a-și forma o cultură teologică într-un regim ateist, cultivând prietenii cu preoți înclinați spre cărturărie, dar și cu mitropolitul de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, sau cu urmașii acestuia, mitropoliții Teofan și Irineu, cu episcopii Nicodim, Gurie sau Vicențiu. Expert al Ministrului Culturii în domenii greu abordabile (documente româno-chirilice, carte veche românească și străină, numimastică, medalii și decorații), Toma Rădulescu are și lucrări personale sau în colaborare, precum Ghidul Muzeului Olteniei (1976, 1985, 1999), Istoria ilustrată a Craiovei (1999), Dicționarul personalităților doljene (1999), Mihai Viteazul Restitutor Daciae (2000), Relații româno-otomane în sec. XVI (2001), Circulația monetară în Țara Românească (2002), Spiritualitatea elenă în Oltenia (2002), Eroi doljeni în al Doilea Război Mondial (2003), De la Burebista la Mircea cel Bătrân (2004), Familia Aman (2005), Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist (2007), Domnii și ierarhii Țării Românești (2009), Biserica Mântuleasa (2013) etc. O dovadă de caracter constă în faptul că familia sa îngrijește mormântul lui Ștefan Ciuceanu din cimitirul craiovean Ungureni. Învățătura creștină și dragostea de carte și scris, primite de la tatăl său, a transmis-o și fiicei sale, Ana Maria Rădulescu, cercetătoare, doctor în istorie, autoarea unor cărți necesare, cu impact social: Conservatorii în Oltenia (2004), Conservatorii din jud. Dolj (2005), Clerici ortodocși în închisorile comuniste (3 volume, 2006, 2011), Slujitori ai Bisericii din Olt și Romanați, prigoniți în timpul comunist (2013).
Despre Ștefan Ciuceanu (1875-1936) s-a scris prea puțin față de importanța activității sale, de ctitor sau conducător de instituții, de profesor sau de cercetător. Doar, C.D. Fortunescu, Em. Săvoiu, Ștefan Ștefănescu, Radu P. Voinea, Nicolae Andrei, Despina Teodorescu, Tudor Nedelcea au creionat cu pertinență aspecte ale personalității acestuia. Acest gol istoriografic îl umple Toma Rădulescu, cu această monografie de excepție, apărută în aceleași condiții, adică de excepție. Motivația lui Toma Rădulescu este explicată în cuvântul înainte: „Profesor și patriot mai înainte de toate, Ștefan Ciuceanu este unul dintre pricipalii făuritori ai instituțiilor de învățământ liceal din noile provincii ale României după 1918”, „în domeniul apărării și conservării monumentelor istorice din Oltenia poate fi considerat primul care a înțeles necesitatea salvării unor situri arheologice de importanță națională și internațională, a unor monumente istorice”; „ca profesor […] a format generații de elevi, cărora prin exemplul său le-a influențat destinul”, „sunt cunoscute legăturile sale, cu marii personalități ale vremii, în frunte cu N. Iorga, I. Andriesescu, I. Moisil, V. Pârvan ș.a…”Sunt temeiuri pentru elaborarea acestei primei monografii dedicate lui Ștefan Ciuceanu, blindată cu documente de primă importanță, în majoritate inedite, cu o vastă bibliografie și ilustrații.
Monografia lui Toma Rădulescu, Ștefan Ciuceanu. Un profesor pentru eternitate, tratează strămoșii acestuia, copilăria și adolescența, profesorul și pedagogul, omul politic și publicistul, director al Fundației „Alexandru și Aristia Aman” (muzeu, pinocotecă), apărător al patrimoniului arhitectural național în calitate de membru al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Oltenia, fondator al Societății „Prietenii Științei”, al revistei „Arhivele Olteniei” și ctitor al Muzeului Olteniei, dar și urmașii lui Ștefan Ciuceanu (fiii săi, ing. C. Ciuceanu și acad. Radu Ciuceanu).
Cunoscându-l personal, acad. Radu Voinea îl evocă, cu căldură și
gratitudine, în 2008, amintind de obârșia mocănească a familiei Ciuceanu, formată din „ împletirea a două ramuri vestite de ciobani, a celor din Macedonia cu cei din Rășinarii Sibiului”, dar și de înmormântarea sa: „Era o mulțime uriașă, cum nu mai văzusem la nicio altă înmormântare. Zeci de trăsuri și de căruțe, elevi foarte mulți, de la ambele licee, „Carol I” și „Frații Buzești”, intelectuali, negustori, țărani, tineri și bătrâni, cred că erau câteva mii. Cortegiul funerar s-a oprit de câteva ori. La colegiul „Carol I” și la Liceul „Frații Buzești”, din balcoane s-au rostit cuvântări. O durere mută, dar profundă, plutea în aer. Și, încet-încet, am ajuns la Cimitirul Ungureni, unde profesorul Ștefan Ciuceanu își doarme somnul de veci”.
Patriot în adevărat sens al cuvântului, Radu Ciuceanu (dar și fratele său, ing. C. Ciuceanu) este un demn urmaș al taălui său. Născut în 1928 la Craiova, unde urmează Colegiul „Carol I”, devine student al Facultății de Medicină din București. Ca o ironie a istoriei (sau a sorții?!), tot mediciniști au fost și alți doi cărturari, Gheorghe Calciu-Dumitreasa și Bartolomeu Valeriu Anania, arestați în timpul studenției pentru presupuse activități contrare regimului, dar, de fapt, pentru patriotismul său și dreapta cumpănă în fața bolșevismului sau a iredentei maghiare.
La numai 19 ani, în 1947, Radu Ciuceanu intră în Mișcarea Națională de Rezistența din nord-estul Olteniei, condusă de gen. Iancu Carlaonț, fiind cooptat chiar în Comitetul militar al acestei organizații antibolșevice. Concret, Radu Ciuceanu a ținut legătura cu celelalte grupuri paramilitare din Munții Retezat și din Valea Cernei, le-a transportat armament, muniții, materiale de propagandă, a confecționat (cu starețul Gherasim Iscu de la Mănăstirea Tismana) un aparat de emisie-recepție pentru a lua legătura cu anglo-americanii. În septembrie 1948 este descoperit și arestat, apoi condamnat la 15 ani de temniță grea pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale” (sentința nr. 928/21 iunie 1949), fiind închis la penitenciarele Craiova, Pitești (cel mai îngrozitor), Jilava, Târgșor, Gherla, Lugoj, Văcărești. După 14 ani de temniță în închisori de tip stalinist, Radu Ciuceanu este pus în libertate, în 1963, dar cu domiciliu forțat (fără drept de a munci și buletin de identitate). După doi ani, în 1965, i se permite să lucreze ca muncitor necalificat. Cu sprijinul acad. C.S. Nicolăescu-Plopșor (elev al tatălui său) este angajat la Institutul de Arheologie al Academiei Române, ca referent, fotograf și apoi arheolog. În 1975, printr-un decret prezidențial de reorganizare a cercetării științifice, Radu Ciuceanu este transferat din oficiu la Muzeul de Istorie al municipiului București, revenind, după 1989, la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei; abia în 1998 are posiblitatea de a-și susține doctoratul cu teza Autocrație și naționalism. Destinul unei familii: Ghiculeștii. 1665-1856. Ca deținut politic, n-a primit avizul de partid spre a se înscrie la colocviu pentru doctorat. După 1990 se implică în politică, este ales în Parlament, unde-și desfășoară o activitate demnă, pe linia marilor personalități politice din trecut, ceea ce-i aduce unele reproșuri, învinuiri nefondate. Este unul dintre inițiatorii serialului Memorialul durerii, este directorul fondator al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, sub egida Academiei Române. Pentru activitatea sa, primește numeroase diplome, medalii, distincții de la varii instituții sau fundații.
Dar, importantă este opera lui Radu Ciuceanu: Intrarea în tunel. Memorii I (1991), Potcoava fără noroc. Memorii II (1994), Regimul penitenciar din România. 1940-1962 (2001), Mișcarea națională de rezistență din Oltenia. 1945-1949, vol. 1-5 (2001, 2003, 2007), Pecetea diavolului. Memorii IV (2002), Război total împotriva corupției, vol. 1-3 (2003, 2004), Jurnalul unui om liniștit (2005, 2006), Rețeaua pierdută (2005), Frumoase zile de tinerețe. Drama istorică (2011), Memorii, IV-V (2012, 2015) etc.
Ca urmaș vremelnic pe scaunul lui Ștefan Ciuceanu la Biblioteca „Aman”, am rămas impresionat de lupta sa contra politicianismului epocii, pentru impunerea unor instituții cu adevărat de cultură. Am scris despre el în monografia bibliotecii (70 de trepte (1978), Familia Aman (2003), Centenar. Biblioteca „Aman” (2008), apoi în legătură cu tipărirea lucrării lui N. Iorga, Corespondența lui Dimitrie Aman, negustor din Craiova (1913), publicată de marele istoric după orignalele păstrate în Fundația „Aman”, oferite de Ștefan Ciuceanu, ceea ce se regăsește în prefața volumului, Iorga mulțumindu-i discipolului său că „a avut bunăvoința să puie la dispoziția fostului său profesor întregul material și a fost astfel îndemnătorul acestei lucrări”.
L-am evocat pe Ștefan Ciuceanu în sesiunea de comunicări „Biblioteca și societatea (8-9 decembrie 1978), cu prilejul sărbătoririi a șapte decenii de la inaugurarea Fundației „Aman”. Cu acest prilej, la sugestia istoricului și omului de mare caracter, Ion Donat (care mi-a dat și adresa familiei) am invitat la această manifestare și pe Radu Ciuceanu (atunci nefiind bine văzut politic) și pe mama sa, distinsa Doamna Elena Ciuceanu. La miez de noapte, la masa festivă, doamna Elena Ciuceanu m-a întrebat cum de am avut curajul să-i invit. Mărturisesc că nimeni nu mi-a reproșat absolut nimic despre această invitație (oficialități politice sau de la securitate). La scurt timp, la 28 decembrie 1978, Doamna Elena Ciuceanu îmi scrie emoțional (cele două scrisori sunt reproduse de Toma Rădulescu în volum): „Atunci când firul vieții începe să se subțieze și când capătul lui nu-l poți ghici când se va pierde, foarte puține sunt prilejurile ce-ți oferă nu numai întoarcerile înapoi, sub dulcea strașnică a amintirilor, dar și ocazia nesperată să întâlnești pe locuri bătute odinioară, figuri de oameni pe cari să-i apropii de suflet prin ochiul sever și critic al științii, dar mai ales, prin căldura și afinitatea spiritului superior.
Ne-ați înconjurat dintru început cu multă prietenie și dragoste ceea ce nu se poate uita și va dăinui mult timp în inima mea.
O scriu nu pentru că noi bătrânii suntem mai sensibili la strunele ei, ci pentru că răspunde unei staturi efective dublată de aceea a unui șef de instituție, ce în atari situație nu are prieteni și preferințe, ci numai oaspeți și invitați pentru care dumneavoastră ați depus mult suflet și dăruire.
Eu vă mulțumesc foarte mult, căci am simțit-o din plin; cu atât recunoștința mea personală și a familiei o îndrept către dumneavoastră, ce sunteți acum la o cârmă pe care cândva soțul meu a cunoscut-o și a onorat-o. Știu și am convingerea că greutățile sunt tot atât de numeroase ca atunci, când îl luam pe soțul meu acasă în ceas de noapte, dar prin muncă, curaj și perseverență veți învinge totul și când către sfârșitul vieții veți încerca o privire înapoi veți avea mari mulțumiri sufletești că nu v-ați trudit în zadar.
În pragul celor 80 de ani ai mei, vă urez din toată inima ca rodul muncii și destoinicei dumneavoastră să fie cât mai satisfăcător.
De asemenea, vă rog să transmiteți minunatului dumneavoastră personal administrativ, care a dat dovadă de mari calități sufletești, toată admirația și dragostea mea.
Cu multă afecțiune și gânduri în continuu pentru dumneavoastră și familie,
Elena Ciuceanu
P.S. Vă rog să-mi scuzați întârzierea, dar înapoindu-mă acasă am fost nevoită să plec imediat la o verișoară a mea grav bolnavă”.
Apoi, la 14 martie 1980, aceleași rânduri calde, dar pline în învățăminte și înțelepciune îmi trimite distinsa Doamnă: „Stimate Domnule Nedelcea,
Am primit de la D-voastră bunele și sincerele urări ce mi-ați trimis pentru noul an în care suntem și vă mulțumesc mult, rugându-vă să-mi scuzați întârzierea confirmării. Eram foarte bolnavă, astfel că numa gândul D-voastră că nu m-ați uitat mi-a produs o mare și foarte plăcută bucurie, chiar am lăcrimat.
Bătrânii au fost și sunt întodeauna foarte sensibili. Atunci și aproape trei luni în urmă, am fost grav bolnavă de ochi și în spital nemaiavând voie timp îndelungat să citesc, să scriu și să ies afară în aer rece.
Acum, mulțumesc lui Dumnezeu, mă simt mult mai bine – pericolul cel mare a trecut și mă pot bucura de toți ce-mi sunt dragi în jurul meu, gândidu-mă și la D-ta, a cărui amabilitate și finețe sufletească ce nu se poate uita am apreciat-o în urmă cu un an când am fost invitată oficial cu ocazia sărbătoririi înființării Muzeului Aman și reîmprospătarea figurilor marilor dispăruți, care au muncit mult sacrificându-și sănătatea pentru mai binele obștesc al orașului natal, unde m-am născut, am crescut și m-am instruit cu toții.
Astfel, cum munciți și vă osteniți și D-voastră astăzi, tot pentru mai binele generației viitoare, Craiova va face întodeauna cinste oltenilor și întregii țări prin trecutul ei și vechile-i monumente istorice de aici.
Cu deosebită considerație pentru dumneavoastră și familie,
Elena Ciuceanu
……
„A murit profesorul Ștefan Ciuceanu? – se întreabă retoric acad. Radu P. Voinea – Nu! Categoric nu! O ilustră personalitate ca a dânsului nu moare niciodată. El va rămâne veșnic în rândul nemuritorilor istorici și arheologi din România, aliniindu-se în trena de briliante scânteietoare ale culturii noastre”.
N-a murit și nu va muri niciodată, grație fiului său, reputatul acad. Radu Ciuceanu, care-i continuă opera, și, bineînțeles, a lui Toma Rădulescu, prin această monografie indispensabilă, scrisă cu toate mijloacele cercetării științifice.
Tudor Nedelcea
tudornedelcea.blogspot.com