După 1940, consătenii mei au fost trecuţi în evidenţă medicală în centrul raional Taraclia, apoi în centrul raional Căinari… Dar niciunul dintre ei nu se îmbolnăvea. Timp de câteva decenii, nimeni nu s-a adresat medicilor cu experienţă din acele orăşele. Şi-atunci şefii direcţiilor de sănătate s-au interesat: ce e cu oamenii din satul Cutare? Niciunul nu se îmbolnăveşte, niciunul nu moare.
– Păi, noi avem doctorul nostru, li s-a spus.
– Ce doctor?
– Baba Sclita, ea e doctorul satului.
Imediat a venit o comisie de specialişti să se intereseze ce studii are baba.
Au întrebat-o pe şleau:
– Mata ce-ai terminat? Ce institut de medicină ai absolvit?
– Apoi, eu medicină nu cunosc, eu ştiu doar cum se lecuiesc toate bolile pământului.
– Chiar toate? Şi cancerul? Şi bolile de sânge? Şi cele de cap?
– Pe toate, a răspuns încrezătoare baba.
– Da’ mata impozite plăteşti?
Care impozite, că satul n-avea bani şi sătenii îi aduceau care-o găină, care un pumn de mălai, care câteva ouă?
– Celui de Sus i le plătesc, a mai rostit în doi peri bătrâna.
– Ce-i plăteşti?
– Rugăciuni de îndreptare.
Bisericoasa era dată dracului!
Comisia a plecat împăcată, după ce a văzut toate cămările babei pline cu ierburi de leac, streşinile, podul ticsit cu maldăre de ierburi, de flori, de rădăcini, care se uscau sau erau pregătite pentru diverse maladii.
– Ehe, ziceau oamenii, nu există atâtea boli pentru câte are leacuri baba!
Din pădurea care începea de nu departe de căsoaia ei, ea aduna ierburi tot anul, ştia fiecare plantă pentru care boală e bună. „Doftoroaia” era şi traumatolog: „punea” oasele la loc, şi chirurg: slobozea sângele stricat, ştiind să înţâncoşeze o vână de la ceafă şi să-i adune sângele rău într-un pahar; şi oftalmolog: vindeca orbalţul cu unturi de animale sălbatice; şi reumatolog: aplica pe picioarele bolnave pansamente în care învelea coji de arbore sau rădăcini tămăduitoare; şi moaşă: asistase toate lăuzele din sat ş.a.m.d.
Ce şcoală terminase? Chiar niciuna. Cunoştinţele ei medicale erau moştenite de la alte generaţii, pentru că, aşa credea dânsa, Dumnezeu a lăsat leacuri pentru tămăduirea tuturor bolilor pământului tăinuite în plante şi arbori, în flori şi rădăcini, în frunze şi ierburi, iar baba le învăţase de la alţi semeni care le ţinuseră minte, din vremea când Cel de Sus umbla pe pământ şi le arăta oamenilor ce plantă şi pentru care suferinţă e bună.
Anumite plante le culegea în zori, pe altele – la apus, pe unele le aduna noaptea. Erau frunze pe care trebuia să le strângă pe muţeşte. Erau flori pe care le aduna dezbrăcată de toate ţoalele de pe ea. Erau şi rădăcini, de la care, înainte de a le scoate din pământ, baba îşi cerea iertare, ca de la nişte fiinţe vii. Aşa vorbea lumea.
Tot satul stătea la rând la ea. Chiar şi cei sănătoşi. Ograda îi era mereu doldora de lume. Celora care învăţau rău la şcoală le spunea descântece care să-i tragă la carte – avea şi de acestea. Iar cei care voiau să scape de armată veneau tot la babă şi, nu ştiu cum făcea, dar comisariatele militare îi scăpau din vedere. Nimeni din consătenii mei n-a fost deportat în Siberia în 1940 şi 1949, iar satul spunea că ea s-a opus puterii sovietice cu un descântec.
Sunt câteva dintre legendele satului, pe care oamenii le mai povestesc şi azi.
Dar nu cu asta s-a făcut celebră baba.
Peste câteva luni, după ce fusese anchetată de comisia alcătuită din mari medici de la oraş, unul dintre ei s-a întors în satul nostru şi a cerut de la mătuşa Sclita să-l descânte sau să-i dea leac pentru nu ştiu ce boală, „pentru că bunghii (pastilele) nu-l mai ajută”, cum îl pârâse bătrânica satului întreg.
Apoi a mai venit unul… Pe urmă altul. Până au poposit, umili, toţi membrii acelei comisii importante… Pentru vindecări ale bolilor lor sau ale rudelor acestora. Şi ea i-a ajutat pe toţi.
Satul spune că ea a trăit suta de ani. În 1967, când, student fiind, participasem de partea Universităţii la concursul televizat TVC şi am povestit cum baba Sclita îi vindeca de dragoste pe băieţii şi fetele din satul nostru, au dat năvală „după leac” fetele şi băieţii îndrăgostiţi din satele vecine. Baba Sclita avea leacuri pentru toate bolile, inclusiv de tânga dorului.
Regretul meu e că, deşi ograda îi era plină cu nepoate, niciuna dintre ele nu i-a moştenit harul şi darul: ori ea n-a vrut, ori ele n-au avut interes, şi baba s-a mutat în cimitirul satului cu toate descântecele ei şi tainele lăsate de Dumnezeu care arătau ce plantă şi pentru ce boală e făcută.
Dumnezeu s-o miluiască!
Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău