”Caragiale, de recitit” de Costin Tuchilă

La sfârşitul capitolului dedicat lui Caragiale în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), George Călinescu face următoarea remarcă: ”De altfel, tot ce se poate cita din Caragiale se ştie dinainte pe dinafară.” Divinul critic îşi încheie capitolul cu 13 citate scurte, unul singur nefiind extras din teatru: ”Lasă, Lache! zice Mache. – Eşti teribil, monşer, parol!” Celebrele replici inserate de Călinescu sunt într-adevăr pe buzele tuturor, au intrat în conştiinţă, recurgem la ele în mod automat: ”Ai puţintică răbdare”, ”Vorba e… eu pentru cine votez?”, ”După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani…” ş.a.m.d. Nimeni nu se poate îndoi de faptul că ele se află în memoria colectivă.

Problema este însă alta: popularitatea operei lui Caragiale (prin tradiție, 30 ianuarie sau, cf. Actului de botez, 1 februarie 1852 (1), Haimanale, județul Prahova – 9 iunie 1912, Berlin) devine, ca şi în cazul altor scriitori clasicizaţi, o piedică. Ne imaginăm că îl cunoaştem foarte bine toţi, deopotrivă. Şi vă închipuiţi deja care este capcana: nu ne obosim să-l recitim. Lucrul cel mai puţin fertil cu putinţă. Oricât de bine ar fi cunoscută o operă, tocmai pentru că a intrat în subconştient, ea se impune recitită periodic. La vârste diferite, în împrejurări diferite, va apărea în lumini noi. Mai ales dacă vom şti să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei opere în dimensiunile ei, în întregime, până la ultimul articol de ziar restituit de cercetarea de istorie literară. Vom descoperi pe lângă clasicul universal Caragiale, un scriitor foarte modern, de la opiniile estetice la punerea în pagină. Îmi revine în memorie o carte publicată acum 44 de ani de Al. Călinescu, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, ce pleda cu succes pentru modernitatea scriitorului atât de convins de importanţa practicii gazetăreşti. Modernul Caragiale va fi redescoperit, nu mă îndoiesc, de fiecare generaţie. Pentru că fiecărei generaţii îi va rămâne cel puţin o perspectivă nouă, perfect întemeiată, din care să-l abordeze. O spunea indirect Caragiale însuşi: ”Câţi stropi de rouă între cer şi pământ, atâtea oglinzi mişcătoare şi atâtea ceruri; asemenea, câţi oameni, atâtea suflete şi tot atâtea lumi.”

Probabil că introducerea aceasta n-ar fi fost pe placul marelui scriitor, puţin dispus să accepte introducerile, mai ales când ele sunt lungi. Am formulat deja, sper, unul dintre aspectele modernităţii clasicului Caragiale. Ar fi un truism să remarc faptul că opera lui vesteşte vârsta modernă a literaturii române. Au demonstrat-o alţii convingător şi îndrăznesc să cred că o vor face generaţiile viitoare, găsind mereu argumente. Caragiale cel ştiut pe de rost, ale cărui personaje au devenit substantive comune, este de fapt imposibil de încadrat într-un curent literar, atestabil ca etapă istorică sau idei estetice. Ope­ra lui nu încape într-o formulă; o etichetăm drept clasică, dând termenului consistenţa valorii perene. O opunem oricărei forme de romantism, observând cât de refractar a fost autorul Scrisorii pierdute la retorica de acest tip. Dar a negat deopo­trivă, implicit sau explicit, reţeta anchilozată a clasicismului. Un Caragiale realist impune iarăşi o lungă discuţie asupra noţiunii, pentru că experienţa directă, observaţia trec în operă printr-un filtru capabil să reţină doar esenţialul. Cu certitudine, şi în această imposibilitate de a o înscrie într-o formulă care s-o poată cuprinde satisfăcător, constă modernitatea operei lui Caragiale. Aflat printre creatorii teatrului modern, susţinând cu limpezime diferenţa de ordin estetic dintre teatru şi literatură, creator al prozei moderne, al gazetăriei moderne, Caragiale a fost convins că originalitatea trebuie sacrificată clarităţii. Şi a urmat această idee în întreaga lui operă, mergând întotdeauna la esenţă. ”Vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s-o umpli cu lumea; fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază, care pătrunde drept înainte, nu ca un balon de la luminăţie, care se umflă în lături”, spune Caragiale.

Mi se pare în mai multe rânduri semnificativ – şi fascinant dacă privim de la distanţă – faptul că doi mari scriitori care au surprins, în mod diferit, cu mijloace diferite, caracterul şi specificul românesc, sunt indisolubil legaţi de teatru. Fascinaţia este, repet, rezultanta privirii de la distanţă, de acolo de unde relieful se percepe adecvat. Nu e cazul să reiau acum lucruri cunoscute din biografia lui Eminescu şi Caragiale. Graţia destinului a făcut ca amândoi să se afle încă din zorii maturităţii lor în preajma scenei şi a slujitorilor ei. Nu e cazul să le compar – inutilă şi absurdă întreprindere – opera destinată rampei. Ceea ce îi uneşte e mai presus de ceea ce îi desparte. Este ideea de  lume ca teatru, pe care au îmbrăţişat-o din unghiuri opuse. Eminescu profetizând, Caragiale biciuind. ”Poetul Scrisorilor, aprecia Pompiliu Constantinescu, este un geniu critic la temperaturi înalte, satiricul Scrisorii pierdute e un geniu critic la rece; puteri diferite ale aceluiaşi spirit, exercitându-se la plus sau la minus, ele nu se exclud decât în minţile unilaterale.”

Totul se petrecere pe scenă la Caragiale. La vedere, acolo unde raza de lumină nu iartă iar clarobscurul nu poate ascunde mai nimic. Extrem de sărace în descrieri, proza de ficţiune a lui Caragiale, ca şi proza sa jurnalistică sunt şi ele reflexul gândirii de tip teatral. De ce – poate nu e inutil să ne întrebăm – această predilecţie? Dintre toate artele care folosesc cuvântul, cu învelişul lui de sunete şi miezul de sensuri, dar şi cu tăcerile pe care el le convoacă, teatrul se raportează cel mai eficient la esenţă. Aici adevărul nu poate fi niciodată trucat. Nu alta era intenţia lui Caragiale când afirma direct, în câteva cuvinte – ca într-o replică pusă exact unde îi este locul – specificitatea artei teatrale: Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot aşa de deosebită de literatură, în genere, şi, în special, de poezie ca orişicare altă artă – de exemplu arhitectura.”

 Costin Tuchilă

leviathan.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.