Omul nou – om resursă / Acad. Gheorghe Păun

O altă formulare a „egalităţii” din titlu este omul nou = sclavul de tip nou. Sună un pic exagerat, dar despre asta e vorba, ba poate chiar mai mult. Am mai vorbit în altă parte, când priveam istoria „de sus”, despre nevoia umanităţii (a unei părţi din aceasta) de resurse, forţă de muncă şi pieţe de desfacere. Sclavul tradiţional era folosit mai ales ca forţă de muncă (eventual ca gladiator, soldat etc., dar tot cam aia este). Sclavul modern, rezultatul unui „sclavagism de catifea”, în mare măsură liber consimţit, este de altă natură, mult mai complexă, şi este resursă din mai multe puncte de vedere.

Sintagma om nou a fost folosită pentru prima dată, se pare, de Apostolul Pavel, la începuturile creştinismului, numind omul lumii noi, creat „după chipul şi asemănarea Domnului”, omul îndumnezeit, subiect al Decalogului şi al credinţei, speranţei şi, peste toate mai mare, al iubirii.

Înţelesul a fost total răsturnat ulterior, la vremea Renaşterii şi Iluminismului, împins spre raţionalism, materialism, „eliberarea de zei”, cu revenirea explicită în uz a termenului la vremea comunistă. De fapt, preocuparea pentru crearea unui asemenea om s-a generalizat în secolul XX, „cel mai scurt dintre toate…”, mai întâi în partea de lume dominată de marxism şi nazism, dar şi în deceniile din urmă, post-naziste, post-comuniste, cunoscute drept consumerist-globalizatoare. Prolii lui Orwell sunt prototipul literar, prin propagandă tenace subjugat până la fanatism Fratelui mai Mare; omul muncii din ţările socialiste era menit a deveni „om nou” prin „reeduca-re” (trecând şi prin experimente criminale, cum a fost cel de la Piteşti). Lucrurile sunt, desigur, mai complicate. Revoluţia Franceză de la 1789, Revoluţia Bolşevică de la 1917, ba chiar şi Revo/Loviluţia din decembrie 1989 au încercat mai întâi şi, în oarecare măsură, au şi reuşit, să elimine „omul vechi”, aristocraţie, nobilime, „burghezo-moşierime”, „naţional-comunişti”, folosind ghilotina, glonţul, închisorile şi canalul, mai recent, cuvântul menit să anihileze, manipularea. După care, a început reeducarea celor meniţi a ajunge resurse. Propaganda/minciuna, cu cât mai grosieră, cu atât mai eficientă (în romanul lui Orwell, dar şi la Goebbels, Lenin, Stalin şi descendenţii lor), „nouvorba”, limbajul de lemn care spală creierele, cu continuarea directă în corectitudinea politică din ultima jumătate de secol, de azi şi, probabil, pentru încă o scurtă perioadă. Se adaugă „legarea de scaun”, de locul de muncă, prin împrumuturi, „sechestrarea în prezent” despre care vor-beam într-un text anterior, viaţa într-o metropolă. (Dacă aţi zburat vreodată cu avionul pe deasupra unui oraş mare, dimineaţa sau după-amiaza, cu siguranţă aţi observat şirurile nesfârşite de maşini care vin dinspre suburbii în zori şi se întorc seara; ele duc la „locul de muncă” milioanele de proli moderni constrânşi la o viaţă de o repetitivitate de automat finit determinist.) Se adaugă „închiderea în bulă”, fie ea bulă Facebook sau de altă natură, cu limitarea drastică, dacă nu şi selectarea interesată a informaţiei disponibile (s-a inventat şi un termen specific, parcă anunţând o nouă specie, omul-reţea, mai anglofon spus, neţianul).

Resurse de ce fel? Forţa de muncă este doar o ipostază. „Omul nou” este însă şi consumator, iar asta e la fel de important ca munca pe care o face; el produce, el cumpără, profitul merge la… „proprietarul” celor două resurse, la „patronul capitalist” (nu ştiu cum să-l numesc altfel, nici nu am loc aici pentru a nuanţa). Şi mai este şi alegător, o altă ipostază fără de care establishmentul şi-ar pierde legitimitatea, s-ar prăbuşi pur şi simplu (mai ales dacă votanţii, suporterii unui partid, demonstranţii de stradă sau pe web ar deveni suficient de lucizi). Şi, se mai pot adăuga situaţii în care oamenii sunt folosiţi ca resurse – prostituţia este un prim exemplu la îndemână.

Cine sunt beneficiarii? Nu caut răspunsul înspre conspiraţii mondiale, mai mult sau mai puţin oculte, nu cred până nu le văd, ci mai degrabă cred într-o sincronizare pernicioasă a unor interese dintre cele mai diverse, dar care conlucrează, coordonat uneori sau doar concomitent, în a influenţa evoluţii/procese care le sunt folositoare: corporaţii transnaţionale, adesea mai bogate–puternice decât multe state, guverne, cu precădere ale unor defuncte imperii mereu încercând să revină pe hartă, cu un nivel mai jos – partide, servicii/laboratoare, ONG-uri, transversal peste toate acestea şi folosiţi pentru propagandă – filosofi şi economişti, şcoli filosofice şi economice (decăzute în şcoli ideologice). Într-o altă formulare – o „boală de creştere” (ori bătrâneţe?) a omenirii, aşadar, inevitabilă (mai ales că acum şi mijloacele practice de a produce „oameni noi”, cu largul lor concurs, s-au diversificat-eficientizat atât de mult, iar „victimele” şi-au pierdut nu numai rezistenţa, ci, în mare măsură, şi discernământul).

Un „analist politic” estima undeva că în România actuală cam două treimi dintre cetăţeni sunt/suntem „oameni noi”. Nu ştiu cum se poate evalua proporţia respectivă, dar aş pune o între-bare „ortogonală”, la fel de grea, dar mai importantă/educativă, pentru că nu ne mai dă posibilitatea să ne refugiem în treimea „supravieţuitoare”: cât la sută din fiecare dintre noi este „om nou”? Vă sugerez să nu vă grăbiţi să fiţi prea optimişti…

curteadelaarges.ro

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.