Preoții spiritului creator românesc, au înălțat un univers al filosofiei, culturii și artei, iar gândul lor a devenit scena ideilor ce decriptează sensul vieții. Unul dintre acești aleși ai sferei conceptelor despre lume și viață, a fost scriitorul Eugen Ionescu, un răzvrătit al canoanelor artistice și literare.
Născut în Slatina,la 29 noiembrie 1909, viitorul scriitor își va petrece copilăria în Franța,unde tatăl lui și-a continuat studiile la Facultatea de Drept. Acolo, după cum mărturisea mai târziu, „(…) timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie”,dar destinul urma să fie fracturat de despărțirea părinților care-l aruncă în brațele unei mame vitrege.
Marcat de labirintul surprinzător al experiențelor în care a evoluat, expus schimbărilor radicale ale istoriei, a manifestat o luciditate radicală ca scriitor și critic literar. Asemeni reprezentanților generație sale, Mircea Eliade și Emil Cioran, își împlinește idealul de a deveni unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii.
În dorința de a schimba sistemul de expresie cu alte mijloace estetice, Eugen Ionescu demolează toate convenţiile dramaturgiei tradiţionale și pune reflectoarele pe noua concepție a teatrului absurd, iar la 11 mai 1950 are loc premiera piesei „Cântăreaţa cheală”, la Theâtre de Noctambules.
La vârsta de 23 de ani, Eugen Ionescu mărturisea: „Aşa de mult m-am plictisit, încât nu îmi mai vine să-mi pun nici hamletiana întrebare: fantezie fără disciplină? disciplină fără fantezie? sau disciplină plus fantezie? Vă rog să nu râdeţi. Această unică întrebare cu trei feţe… sintetizează istoria literaturii universale şi toate problemele esteticei literare, de la Noe la americani…”.
Scritorul descoperise marele efect al teatrului. Așa cum spune chiar el, „cu cât efectul este mai mare, cu atât este mai eficace. Deci teatrul simplificat la extrem, nu poate fi un teatru al nuanțelor”.
Scriitorul exprimă n-dimensional manifestarea ignorantă a oamenilor
Prin geniul său creator, ajunge la esența jocului scenic și demască manifestarea absurdă a psihologiei și a naturii umane, indiferent de societate sau moment istoric.
Mesajele celor 30 de piese de teatru traduse și jucate pretutindeni în lume, sunt o ironie a modului aberant în care trăim.
Automatismul obiceiurilor, lipsa de comunicare, asemeni oratorului din piesa „Scaunele” care este mut, reprezintă o ironie despre cei care vorbesc mult și spun nimic, asemeni politicienilor.Golul în care ne zbatem pentru căutarea propriei identități este adus pe scenă de personajele celor doi bătrâni,de 94 de ani,care încearcă să justifice viaţa, prin căutarea iluzorie a unui scop, dar sfârșesc tragic, ca noi toți dealtfel.
Finalul existenței noastre pe pământ, însăși misterul vieții,este motivul pentru care scriitorul exprimă n-dimensional manifestarea ignorantă a oamenilor.
Eugen Ionescu, un lucid copleșit de întrebări grave la care nu are răpuns, respectă echilibrul, democrația și libertatea individului, singurele coordonate care ar putea aduce decență într-o existență ce depășește puterea noastră de înțelegere. Lipsa de sens a manifestărilor civilizațiilor în timp, a absurdului istoriei, se regăsește în piesa „Rinocerii”, o expresie a spiritului animalic a celor care gândesc războaiele, a regimului totalitar și a comportamentului dual, nedemn, al celor care trădează demnitatea speciei umane.
Teatrul absurdului conceput de Eugen Ionescu este o declarație de dragoste pentru viață și oameni, un strigătde disperare: Treziți-vă!
Într-unul dintre interviuri,a întrebat cu ochii aproape în lacrimi: „De cetrebuie să moară omul?…Voiam să fiu un monah într-o mânăstire și să nu mă rog decât lui Dumnezeu, dar am căzut așa cum am spus într-o piesă a mea, m-am prăbușit, dar am avut totuși această imensă compensație, fata mea și nevasta mea”.
Eugen Ionescu – „Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” – Eugen Ionescu, în „Însinguratul”
Articol publicat în revista „Literatorul”, Nr. 6, martie 2020, publicație aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București
Text: Milena Ispas