Limba în care vorbeşte grâul

Ne trebuie doar atât: ochi care să vadă şi, văzând, să se mire, picioare care să umble şi, umblând, să se bucure de pământul de sub tălpile lor, gură care să respire şi, respirând, să-i fie sete de văzduhul de deasupra capului, inimă care să bată cu putere şi, bătând, să înţeleagă tot ce li se întâmplă ochilor, picioarelor, gurii. Într-un cuvânt, ne trebuie un suflet aflat în stare de funcţionare. Al nostru, nu altul. Doar cu propriul suflet se poate! Dacă nu se poate cu el, înseamnă că nu se poate deloc. Iar atunci când nu se poate, e din cauza sufletului. S-a defectat ceva înlăuntrul acestuia. Poate a coclit vreun fir. Poate se învârte invers vreo rotiţă. În orice caz, neputinţa are legătură cu sufletul. Altminteri, toate celelalte îşi văd liniştite de treburile lor. Dacă este să vorbim de pământ, treaba lui este să-ţi scoată în cale câmpul spre care ai pornit. Cât priveşte cerul, fiindcă este şi dumnealui amestecat în toată această poveste, el are ca ocupaţie principală zborul păsărilor de care se miră într-atâta ochii tăi. Şi ar mai fi aerul ce le ţine pe păsări în braţe şi mai ţine şi cântecul lor aproape de urechile tale, iar când e după ploaie, îi îngăduie curcubeului să se sprijine de cer, pentru ca tu să te poţi bucura în toate culorile. D-aia ziceam că fără suflet nu se poate. Nu se poate, în primul rând, să înţelegi ce vrea să-ţi spună grâul care- ţi iese în întâmpinare. D-asta şi există grâul pe lume, ca să spună ceva. Să nu zici că ai tăi, părinţii, bunicii sau părinţii bunicilor nu te-au învăţat limba în care vorbeşte grâul! Să nu zici că n-ai văzut niciodată o căruţă plină cu saci întorcându-se de la moară! Să nu zici că n-ai simţit niciodată mirosul pâinii calde abia scoase din cuptor! Să nu zici că nu ţi-a fost niciodată foame! Sunt câteva dintre lucrurile despre care obişnuieşte grâul să vorbească. Mai sunt şi altele. Ca, de exemplu, ciocârliile. Sau neghina. Ia aminte mai ales la neghină! De cele mai multe ori din cauza ei nu ne funcţionează sufletul. Şi nu ne cutremură trilul ciocârliilor. Şi nu ne aducem aminte de căruţele pe care le-am văzut pline cu saci încărcaţi cu făină. Nu ne amintim nici măcar că ne-a fost foame, deşi ne este foame tot timpul. Nu atât de pâine, cât de pământul pe care se află câmpia pe care creşte grâul. Nu atât de grâul din care se face pâinea, cât de lumina din ochii celor ce au grijă să separe spicele de neghină. Nu atât de lumina din ochii acestora, cât de înserările pe care cerul le trimite zi de zi peste lume. Ca să ne fie drag că trăim, ca ochii noştri să aibe ce răsfoi când se simt singuri, ca frunţile noastre să aibe de ce să se rezeme atunci când ne vine să plângem. Şi ne tot vine. Tocmai d-aia ne vine, că uităm să ne mirăm, că nu mai ştim să ne potrivim bătăile inimii după zborul păsărilor, după căderea ploii, după culorile curcubeului, după valţurii morii ce macină grâul, după tremurul mâinilor celor ce-l seceră, după cuvintele limbii pe care aceştia ne-o tot lasă moştenire, întrebându-ne din depărtarea timpului în care s-au dus dacă am început s-o învăţăm. Zicem mereu: vara următoare. Chiar viaţa următoare. Şi vara ne iartă. Este încă îngăduitoare cu noi. Şi este îngăduitor şi pământul. Şi este îngăduitor şi cerul. Şi sunt îngăduitoare păsările, înserările, ploaia. Până când, însă?! Până când?!

Ştefan Mitroi

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.