Ce-ar fi gândit, ce-ar fi scris, dacă ar fi apucat-o, Cioran despre pandemia COVID-19 și ravagiile pe care aceasta le face în omenire? Dezastrul i-ar fi accentuat scepticismul față de condiția precară a omului, față de jalnica lui vulnerabilitate în fața Răului din Univers, față de destinul lui tragic aflat sub imperiul neantului, al neantului pe care-l respiră și-l poartă în sângele lui spre propria-i pieire, față de moartea care-i dă târcoale la tot pasul.
Istoria de la Geneză la Apocalipsă – o Apocalipsă care, iată, începe să-și arate fața hâdă printre străfulgerările spaimei de azi – este o istorie a luptei omului cu Dumnezeu, cu sine și cu ceilalți pentru putere, mărire și creșterea seminției lui pe fața pământului. Așezat în Grădina Edenului, el și-a înfruntat Creatorul prin neascultare, gest care l-a prăbușit din nemurire în murire, din eternitate în țărână. De la Turnul Babel încoace, l-a sfidat mereu pe Dumnezeu, ca, mai târziu, să-l și ucidă, iar, în cele din urmă, să proclame „Dumnezeu a murit!”, spre propria-i înălțare și glorie ontologică. Astăzi, omului pare că nimic nu-i mai poate sta în cale și că totul îi este deschis pe calea științei, a fabuloasei tehnologii, pe care a scos-o din Cutia Pandorei a geniului său, și a puterii lui generate de o imensă ambiție: înțelegerea legilor subtile și a misterelor adânci ale universului, explorarea progresivă, fără limite, a spațiului, atingerea nemuririi. Omul are ambiția de a se substitui Creatorului și de a remodela lumea după propria voință.
Iată însă că un virus, scăpat din bolgiile Infernului, îi arată omului cât de slab și neajutorat este în realitate și că totul se poate prăbuși într-o clipă și preface în cenușă. O lume întreagă zidită prin măreția lui – urma genetică, înscrisă în ADN-ul său, a măreției lui Dumnezeu – se află astăzi în stare de asediu în fața unui microscopic mesager al Răului.
Virusul nu-i va putea lua însă omului puterea de a visa. Cu ea a trecut prin istorie, cu ea a învins stihiile din el și din lume iar, alteori, le-a dat curs, căzând victimă propriei nebunii. Prin această putere, va învinge până la urmă morbul ucigaș și-și va continua frumoasa și tragica aventură. Care nu știe nimeni unde-l va duce și cum se va sfârși.
În căutările lui, Cioran s-a îndoit mereu de om, de sensul lui și al existenței sale. Pe Dumnezeu, într-un act nihilist și iconoclast, l-a respins, l-a negat, l-a sfidat, l-a blamat, cum puțini au făcut-o. Dar l-a respins căutându-l mereu, l-a negat afirmându-l cu o forță a urii și a iubirii devastatoare. Ca un Iov, cum însuși se mărturisea, ca un apostol încercat de credință și necredință.
Nu știm ce-ar fi gândit Cioran despre tragedia care bântuie astăzi umanitatea. Aproape sigur însă că amărăciunea filosofului ar fi fost sporită de încă ceva cu o rezonanță specială asupra echilibrului iluzoriu al stării lui de a fi: în aceste zile crunte și pustii, de izolare și carantină, el, prizonierul unei condiții din care nu putea evada decât cu puterea gândirii, și-ar fi pierdut și ultima libertate fizică, aceea de a hoinări, singur, în orele târzii ale nopții, prin Jardin du Luxembourg și pe străzile goale ale Cartierului Latin.
Sorin Ivan / UZPR
https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=1498400423653497&id=100004506601016