Apa Dâmboviței – „foaie de stejar”, nume provenit de la numeroasele și nesfârșitele păduri ce au persistat până la 1821 – nu a curs dintotdeauna prin actuala matcă canalizată, lucrare declanșată către sfârșitul secolului al XIX-lea, după numeroase și păgubitoare neplăceri produse de-a lungul timpului. Unele povestiri din vechime susțin că denumirea râului care străbate Capitala ar proveni și de la belșugul de frunze purtate de apele crescute din pricina ploilor de toamnă, dând impresia unei revărsări de aramă.
Izvorând din Munții Piatra Craiului, județul istoric al Muscelului, râul trece prin apropiere de Târgoviște și intră în București pe la Grozăvești, care pe vremuri a servit drept hotar natural între codrul Cotrocenilor și moșia Lupești, și străbate orașul aproximativ prin centru, pe o lungime de 22 km. În trecut, a avut o albie puternic întortocheată, cu lățimi variabile, încadrată de maluri relativ abrupte cu înălțimi cuprinse între 8 și 12 m. Mai zglobie și uneori destul de năstrușnică, Dâmbovița a avut până în secolul al XVII-lea ape dulci și salubre. În București primea câțiva afluenți, care o „ajutau” să înece părțile joase ale orașului în fiecare primăvară și să formeze un lung șir de bălți în care putrezea stuful în zilele toride și secetoase de vară.
Apa acestui râu a fost și sursă de energie pentru numeroasele mori deținute de domnitori, mănăstiri sau boieri, dar era și indispensabilă pentru unii meșteșugari, ca de pildă abagiii, săpunarii, tăbăcarii ș.a. De asemenea, numeroși călători străini au subliniat în notițele lor frumusețea naturală a ostroavelor și a luncilor create de acest râu, care se constituiau într-un loc de refugiu pentru bucureșteni în zilele caniculare. Cunoscutele versuri „Dâmboviță, apă dulce …”, de inspirație folclorică, au fost consemnate în scris abia la anul 1846 de către Winterhalder.
Încă de la anul 1636, când domn al Valahiei era Matei Basarab, se vorbește de „matca cea veche a Dâmboviței împrejur … până iarăși la cursul vechi”, care a fost părăsită, fără a se cunoaște și motivul pentru care s-a întâmplat acest fapt. Aceeași soartă o vor avea și bălțile cele mai numeroase situate pe malul drept al Dâmboviței, precum și gârlițele ce veneau înlăuntrul orașului pentru a se revărsa în râul ce străbătea Capitala.
(Foto 1. Dâmbovița, litografie de Preziossi, Colecția Tipărituri și Imprimate a M.M.B.; Foto 2. Cursul Dâmboviței și proprietățile de pe malurile sale, S.A.N.I.C., Fond Mitropolia Țării Românești.)
dr. Grina-Mihaela Rafailă, muzeograf, Secția Istorie
Notă: Acest articol face parte din seria textelor scrise de muzeografi, arhitecți, conservatori, restauratori și bibliotecari oferite de Muzeul Municipiului București în această perioadă de stare de urgență, în care expozițiile sunt închise, pentru diversificarea subiectelor de pe agenda publică și pentru continuarea prezentării unor fragmente din istoria Capitalei și a patrimoniului MMB.